Birocratia functionarului public roman

Se implinesc doi ani de zile de cand ma lupt, luna de luna, cu birocratia si nefunctionalitatea sistemului public. In urma cu doi ani de zile, pe cand eram un student ametit din anul 3 al Facultatii de Contabilitate si Informatica de Gestiune din cadrul ASE Bucuresti, m-am angajat la o societate comerciala. Am lucrat la inceput part-time, iar mai apoi, dupa ce-am terminat facultatea, full-time, pe postul de contabil.

Inca din primele luni m-am izbit cu toata forta de functionari. I-am intalnit la tot pasul si ma intreb inca daca scopul lor declarat e sa faca pe prostii. Lunar, fisa postului ma obliga sa depun declaratii si sa obtin diverse alte formulare de la Administratia Financiara – Sector 1 si 2, de la Casa de Asigurari de Sanatate a Municipiului Bucuresti, de la Inspectoratul Teritorial de Munca, de la Casa de Pensii a Municipiului Bucuresti, de la Agentia Municipala de Ocupare a Fortei de Munca, etc.

Teoretic, depunerea unei declaratii in care societatea isi recunoaste datoriile catre diversele institutii ale statului, nu presupune din partea acestor institutii decat o stampila doveditoare a faptului ca au primit aceste declaratii. Nimic mai simplu. Asta in teoria statului roman si probabil in practica oricarui stat civilizat si oricarui stat care acorda un minim de respect contribuabilului cinstit. De aici si pana la nesimtirea individuala a  functionarului public completata de dispretul generalizat, institutionalizat este, in Romania, o cale extrem de scurta. Vreau sa prezint cateva exemple sugestive, prezentate cat se poate de obiectiv, exemple personale care ma fac sa ma intreb de ce nu se doreste civilizarea sistemului public. Ar fi atat de simplu…

…si totusi…

Am sa incep prin a relata cateva intamplari petrecute in cadrul Administratiei Finantelor Publice – Sector 1 (str. Roma – pt. necunoscatori). Perioada de depunere a declaratiilor fiscale (decontul de TVA (Decl. 300), declararea impozitului platit catre bugetul de stat (Decl. 100), declararea impozitului platit catre bugetul asigurarilor si fondurilor speciale (Decl. 102)) este intr-adevar undeva in jurul a 25 de zile. E adevarat, in aceasta perioada de timp s-ar putea evita cozile, in cazul in care lumea s-ar prezenta la ghisee esalonat. Dar, un contabil cu cunostinte minime, realizeaza ca este imposibil sa intocmesti o declaratie atata timp cat nu dispui de datele necesare. Iar acest lucru se petrece abia spre sfarsitul lunii. In consecinta, ultimele 5 zile rezervate acestor declaratii aduc cozi interminabile, nervi si sila in incinta Administratiilor Financiare. Ca o paranteza, am remarcat ca atunci cand se aseaza la coada, fiecare persoana este manata de idei revolutionare si cuvinte aprige impotriva sistemului. In momentul in care a ajuns in fata, toata aceasta revolta dispare brusc sub impulsul finalizarii procesului de stampilare. Ca si cum, ar uita ca peste nici 30 de zile o ia de la capat…

Revenind, ma aflam intr-una din lunile verii trecute, spre finalul perioadei de depunere. Cozile se intindeau in intreaga cladire de pe Roma. La parterul cladirii erau scosi cativa functionari care stampilau declaratii pe masa de la intrare. Tipic romanesc, ilegalitatea era in floare. Pierzand vremea la coada, am remarcat la un moment dat, ca vecinii de suferinta din coada de langa inaintau mult mai repede. Curiozitatea m-a facut sa descopar ceva absolut incredibil. Doamna functionar care stampila, era plecata, iar oamenii isi stampilau singuri declaratiile. Am intrebat unde este respectiva. Mi s-a raspuns ca la toaleta. Am asteptat-o cuminte, nevenindu-mi sa cred ce se petrecea. Cand s-a intors am intrebat respectuos daca i se pare firesc sa lase stampila institutiei la indemana oricui. Socul meu era evident. Ei insa nu i se parea nimic ciudat, desi i-a fost imposibil sa-mi raspunda ce-ar fi facut in cazul in care acea stampila disparea. Stupefiat de indolenta si de lipsa oricarei urme de profesionalism i-am cerut sa-mi spuna cum se numeste (dupa cum stiti probabil, functionarii publici au obligatia sa poarte ecuson din care sa reiasa numele, prenumele si functia). Bineinteles ca a refuzat si sustinuta de oamenii din jur, care nu doreau altceva decat sa termine mai repede, m-a lasat cu buza umflata, descumpanit si siderat.

Daca ati fost vreodata intr-o astfel de institutie ati putut constata cu usurinta ce se intampla cu aceste declaratii pe care noi le depunem constiinciosi, sub amenintarea unor amenzi usturatoare. Ei bine, ele sunt abandonate in cutii de carton, pe holurile imbacsite si invechite ale acestor institutii. Am observat intr-o zi cum deasupra unui tenc de astfel de cutii lasate de izbeliste, trona mandra urmatoarea fraza: „Administratia Finantelor Publice asigura confidentialitatea informatiilor…”. Mi s-a urcat tot sangele in cap, dar ca de obicei, n-am reusit decat sa arunc un zambet amar.

Mai mult, culmea oricarei culmi, mi-a povestit cineva cum a primit un telefon de la un inspector de la Adm. Financiara care il ruga sa-i aduca declaratiile de acum cativa ani buni. La intrebarea fireasca: „DE CE? ca le-am depus lunar” i s-a raspuns nonsalant ca ei au arhiva mare si ca ar dura prea mult sa le caute. BLEAH!!!

Cam tot in acest registru se incadreaza si urmatoarea epopee. Destul de des, sunt nevoit sa obtin din aceeasi mareata institutie bugetara un certificat care sa ateste lipsa datoriilor fiscale. Termenul de eliberare al acestuia este de 5 zile lucratoare. Mda…le sunt necesare 5 zile sa elibereze o hartie conforma cu datele inregistrate in sistemul informatic. Practic, un functionar (poate fi si femeia de servici) introduce numele firmei si da „print”. Cam asta e tot. In fine…mai trist este ca am fost la cea mai acra fiinta care exista – recte inspectoarea care se ocupa de societatea la care sunt angajat (d-na Petcu – pt. cine o cunoaste) – sa obtin acest certificat. Specific ca trecusera cele 5 zile cu pricina. Cu o mutra hatra, ca si cum tot eu eram de vina ca nu o inteleg, imi arunca in sila un „nu-l gasesc” de toata frumusetea. Si se intoarce spre calculator. Am ramas ca bou’ (pentru ca vitel e putin spus) la poarta noua. Intr-un final, ma dezmeticesc si zic: „Pai…pai cum adica? Si eu ce fac? Ce vina am eu?” Raspunsul a venit la fel ca cel de mai devreme: „Eeee…nu stiu…ce sa fac daca nu-l gasesc…vino si tu mai tarziu.” Daca urma de civilizatie pe care o mai am m-ar fi parasit in acel moment, cred c-as fi luat-o de gat si-as fi izbit-o de toate birourile de-acolo. Adica eu n-aveam nimic mai bun de facut decat sa ma plimb de zece ori pe zi la ea pana isi misca ea dosu’ sa gaseasca rahatu’ ala de hartie. Am injurat-o printre dinti si nu numai si-am plecat.

De-ar fi doar asta…si de s-ar intampla asa doar aici….dar nu…

Inspectoratul Teritorial de Munca este un alt loc pe care daca nu stai bine cu nervii si cu inima ai face bine sa-l ocolesti. Daca vezi ce cozi sunt acolo am impresia ca ai tot dreptul sa te intrebi care e diferenta intre ante si post decembrie ’89. Dar pentru a reflecta perfect spiritul de mahala al poporului roman, luna aceasta, desi coada era de 3 lungimi ale cladirii (care nu e tocmai mica), mirifica conducere a acestei institutii s-a gandit sa aduca un cor de colindatori. Era pur si simplu o imagine dezolanta, caragialistica in toata profunzimea ei. Nervi, injuraturi…..liiiinu-i lin si iarasi lin…..nesimtitilor…domn domn sa-naltam….’r-ati ai dracu’…ooooo ce veste minunaaataaa. SUPERB!!! Nu exista ceva mai inaltator si mai sincer.

Cu ceva timp in urma am asistat, tot aici, la o alta scena desprinsa din comediile de prost gust. Printre altele, aici se depun declaratiile lunare, statele de salarii si contractele de munca. Statele si contractele se depun la acelasi ghiseu, la fiecare sector in parte. Cei care isi petrec o mare parte din viata in acea cladire stiu ca la respectivul ghiseu se formeaza doua cozi separate: una pentru state, alta pentru contracte. Motivul e simplu: durata de asteptare (la state merge mult mai repede). In ziua cu pricina, un domn, ajuns in fata, dupa ce facuse toata coada de la contracte (aproximativ o ora), a fost facut cu ou si cu otet (jur ca am crezut ca primeste in dar si-o palma, doua) ca avea de depus, de fapt, state de salarii. Nepierzandu-si calmul (lucru absolut de laudat), a intrebat perfect plauzibil: „Dar de unde era sa stiu la ce coada sa ma asez?” Sigura pe sine, functionara de dupa paravan ii raspunde otarata: „Daca v-ati fi uitat ce scrie pe afisul din spate ati fi vazut!!!” In bodoganelile afurisie ale superioritatii sale, d-na inspectoare, omul se duce cuminte sa priveasca spre locul in care se atintise naprasnic degetul acesteia. Se intoarce mai nedumerit decat plecase si ii spune: „Nu va suparati, dar nu exista niciun afis acolo.” La care madam, cu un aer triumfator: „Odata a existat!!” Am crezut ca explodez de ras si de plans in acelasi timp. Imi este imposibil sa mai caracterizez un astfel de comportament, asa ca las la latitudinea voastra sa decideti daca e de ras sau nu…si mai ales ce e de facut…

Dar ca sa conturez profesionalismul acestei institutii am sa adaug ca mintile luminate ce se afla la conducere au emanat (mi se pare mai potrivit decat „emis” in atare conditii) o idee absolut geniala: posibilitatea de depunere on-line a declaratiilor. Frate, deci da. Asa da, am zis initial. Foarte tare. Asta pana cand a venit si continuarea tipica: le depui on-line, dupa care te duci cu nu stiu ce cod primit in aceeasi cladire pentru confirmare. Magistral!!! N-am mai auzit in viata mea asa ceva. Depui on-line, dar de fapt tot te deplasezi fizic. No more comments!!

In incheiere, pentru a nu mai plictisi (pentru ca sunt convins ca toti ati patit d-astea) as aminti ultima intamplare de acest fel. Locul actiunii: Posta Romana, oficiul nu stiu care. Tot lunar, am de depus prin posta declaratiile catre diverse case de asigurari de sanatate (CASMB, OPSNAJ…) Respectivele scrisori trebuiesc insotite de confirmari de primire. Cum data trecuta (ca de altfel de multe alte dati) la posta nu existau confirmari, m-am dus cu voiosie luna aceasta si-am cerut cateva sa le completez acolo. In final, m-am asezat cuminte la coada, iar cand mi-a venit randul am rugat-o pe respectiva doamna sa mi le capseze si mie. Raspunsul a venit prompt: „da de ce nu ti le-ai capsat de-acasa??? n-avem capsator”. Zic: „pai le-as fi capsat daca aveam ce…dar data trecuta mi-ati spus ca nu mai aveti confirmari.” Dupa ce m-a invatat cum ca ar fi trebuit sa le trag la xerox (???) ma intreaba daca am aranjat scrisorile in ordinea in care sunt si confirmarile ca mi le prinde ea cu agrafe. Ii aprob ca asa am facut, dupa care ia scrisorile, le intoarce cu fundu in sus si incepe sa prinda confirmarile. Zic: „pai stati un pic…ca daca le-ati intors acum nu mai sunt in aceeasi ordine, nu?” Pffff…atat mi-a trebuit…impertinentul de mine a urmat sa fiu aprig pus la punct. „Hai ca dupa ce ca nu ti le pui cand trebuie…bla bla bla…ia si fa-ti-le singur”…si-mi arunca cele 6 plicuri inapoi si 3 agrafe. M-au apucat spumele…logic. I-am aruncat agrafele si anexat un „nesimtito” de toata frumusetea, indemnand-o sa prinda ea 6 confirmari de 6 plicuri cu 3 agrafe.

Nu stiu…pe cuvantul meu…de ce suntem atat de handicapati. De ce ne lasam calcati in picioare? De ce cand se ridica unu si face un pic de gura vin alti 10 si ii zic sa stea jos ca oricum nu schimba el nimic? De ce ne complacem in mizeria asta balcanica? De ce totul e balcanic, desi Romania, geografic vorbind, nu este?? De ce nu se vrea debirocratizarea sistemului public?? Jur ca ma ofer sa iau parte la ea si garantez ca un an este ultra suficient pentru informatizarea intregului sistem. De ce in secolul XXI, cand japonezii circula pe calea ferata cu 500 de km/h noi folosim confirmari de primire, stam la cozi si suntem nevoiti sa interactionam intre noi cand e evident ca nu suntem capabili s-o facem??

P.S.: Stiati ca suntem membri ai U.E. din 2007, dar Posta Romana n-a fost capabila sa imprime un timbru de Europa nici pana acum??? Pentru a trimite o scrisoare in Europa esti nevoit sa lipesti gramezi de timbre. De aceea va sfatuiesc, daca urmeaza sa trimiteti o astfel de scrisoare, sa mergeti la posta insotit. S-ar putea ca saliva d-voastra sa nu va fie suficienta pentru a lipi timbrele necesare.

P.S.2: Zilele trecute suna la firma o doamna de la GDF Suez (fostul DistriGaz) sa faca un sondaj de opinie, ceva de genul. Ma intreaba daca sunt multumit de serviciile furnizate, ca si cum ar avea vreo importanta. Am anuntat-o civilizat ca firma care o plateste pe dumneai este monopol, ca atare daca sunt sau nu multumit pentru dansii e fix frectie. Urmatoarea intrebare a venit firesc: „Daca ar mai exista si o alta societate de distributie a gazelor naturale v-ati abona la respectiva?” Deja ma enerva. „Pai de unde dracu’ sa stiu daca m-as abona??? Credeti ca le aleg dupa denumire sau dupa culoare?? Daca ar fi pretul mai mic, LOGIC!! Tu ce-ai face, tutoooo???”

Trag aer in piept, ma linistesc, va urez un an 2010 lipsit de certuri pe la ghisee, lipsit de cozi, lipsit de ura personala. Stiu ca lipsuri sunt destule, dar astea nu strica niciodata. In rest, sa ne-auzim cu bine ca mai sunt atatea de blog-uit….

Sa traiti…bine…v-am gasit!

Ma strofoc de ceva timp sa intru si eu in randul blogerilor, in randul celor care au impresia ca au ceva de spus, in randul celor care simt nevoia sa-si expuna opiniile on-line, ca si cum cineva ar fi interesat de acestea. Intarzierea intrarii in blogosfera nu a fost cauzata decat de un singur motiv si anume ca pur si simplu ideile imi intrau intr-o dezordine cumplita in momentul in care ma asezam in fata calculatorului. Nici acum n-as putea spune ca miscarea browniana a ideilor mele este mai scazuta, dar mi-am luat inima-n dinti si iata ca am reusit sa trec deja peste partea de inceput, poate cea mai dificila.

Sunt constient ca nu sunt multi cei care vor citi randurile scrise de mine, nici nu intentionez asta. Scopul acestui blog este doar acela de a-mi asterne cateva ganduri si idei atunci cand acestea ma macina. Din acest motiv nici nu voi scrie cu vreo anumita regularitate, ci doar atunci cand am ceva de spus, in orice domeniu, cu precadere in ceea ce priveste viata de zi cu zi, politica si sociala si intamplari personale.

Pentru a nu mai lungi introducerea am sa deschid subiectul care ma obsedeaza de cateva saptamani incoace si sunt convins ca nu numai pe mine: alegerile prezidentiale. S-au scris zeci de mii de randuri, s-au consumat tone de hartie reala sau virtuala, mii de politruci, de simpli comentatori, de analisti care mai de care mai priceputi si-au dat cu parerea. Eu de ce n-as face-o atata timp cat consider ca am ceva de spus?

As incepe cu o intamplare la care am fost partas in data de 1 decembrie anul acesta. In acea seara iesisem impreuna cu prietena mea sa luam o gura de aer imbacsit de Bucuresti si din vorba-n vorba, din pas in pas am ajuns in Piata Universitatii. Eram pe platoul de la TNB, cand in urechi ne-au rasunat cantece anti-comuniste si scandari insufletite. Am traversat sa vedem ce se intampla (curiozitate pe care au avut-o probabil multi in ’89 – sigur ca nu fac nicio comparatie..ziceam si io). Ne-am protapit si noi ca tot romanu’ casca-gura. Ne-au sarit in ochi afisele anti Geoana, anti PSD, anti comunism, anti…anti…anti… O paranteza: am remarcat demult ca acesta e un atribut al poporului roman, in special si probabil al tuturor oamenilor, in general, acela de fi intotdeauna revoltati. Acum, probabil ca ar fi momentul sa recunosc ca n-am fost niciodata un sustinator al lui Traian Basescu. Nu l-am votat niciodata si acum cu atat mai putin. Cu toate acestea, consider ca pot fi un om echidistant, care sa judece limpede si fara ranchiuna.

Tinand cont de aceste lucruri, reiau intamplarea. Stateam impreuna cu prietena mea si ne holbam stupefiati la ce se intampla in jurul nostru. Puterea cerea „jos comunismul”. INCREDIBIL!!!! Pai un calcul logic elementar nu poate conduce decat la o singura concluzie: cand formulezi o cerere „revolutionara” incepand cu imperativul „Jos” se presupune ca te referi la cineva care e „sus”, nu?? Ne uitam unul la celalalt scarbiti, cand prietena mea il remarca in multime pe un fost coleg de generala, culmea consilier (sau ceva de genul) al Ancai Boagiu. Langa noi, in partea dreapta se afla d-na „fata de bideu” (scuze dar nu retin persoanele neimportante). Din acel moment ne era foarte clar ce „vointa populara” ii manase pe oameni in strada. La un moment dat, ne abordeaza doua femei care ne intind o lumanare. Zic: pentru ce? Raspuns: pentru mortii de la revolutie si pentru Geoana. Am ramas stupefiat, pentru a „n”-a oara in seara aia, dar nu si pt ultima. Le-am zis si lor si va spun si voua. Cum e posibila atata nerusinare? Cum sa-ti permiti sa amesteci lucrurile intr-un ghiveci gretos si hidos ca acesta? N-am stiut pana acum ca „Asociatia 21 decembrie” face politica. Nu mai dezvolt, poate alta data, pentru ca mai e un lucru care s-a intamplat in acea seara de 1 decembrie, care a pus pur si simplu capac peste oala fierbinte si aproape data in clocot. Imi sarutam prietena intr-un spatiu public, in tara mea, neostentativ si nederanjand pe nimeni. In momentul urmator, un baiat din spate ma admonesteaza, spunandu-mi: „ce-ati venit sa va pupati aici sa-mi furati mie libertatea?” Am crezut ca glumeste, logic, ce altceva as fi putut sa cred. Dar n-o facea. Era chiar revoltat, cum de mi-am permis sa-i incalc „proprietatea”, probabil. Ei bine, acel eveniment ma va urmari mult timp de-acum incolo si-l voi povesti de fiecare data cand cineva imi va mai vorbi de comunism si anti-comunism. In rest, trageti voi concluziile.

As vrea, in continuare, sa ma refer la cateva lucruri atribuite lui Traian Basescu si care combinate cu un vot dat lui, ma consterneaza. Pentru a nu fi discutii, am sa le iau punctual si am sa astept raspunsuri la ele. Asta fac de cand a inceput aceasta campanie electorala nesimtita despre care o sa vorbesc intr-un articol viitor.

Primele trei sunt cazuri penale si cine ma poate contrazice este rugat s-o faca, argumentand desigur.

1. Agresiunea unui copil este caz penal. Ca o fi sau nu adevarat acel filmulet e putin spre deloc important. Ce conteaza sunt cele 2 marturii ale impricinatului. In prima faza n-a negat agresiunea ci din contra a incercat s-o justifice, pentru ca mai apoi sa jure evaziv pe Biblie.

2. Numirea in functii publice (sef SIE) a unei persoane pe baza unei motivatii ce tine de lucruri personale se numeste trafic de influenta si se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani.

3. Furtul se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 12 ani conform Codului Penal. Furtul unui telefon mobil al unui jurnalist se incadreaza perfect in articolul corespunzator acestei fapte.

4. Lupta anti-comunista impotriva PSD-ului a fost condusa de „Profesorul” Traian Basescu, al carui dosar de securitate nu se mai gaseste, culmea, desi existenta lui nu poate fi pusa la indoiala. Sa nu uitam, Basescu era in ’89 nomenclaturist (deci elitist al PCR) si se afla la Anvers, in calitate de comandant de nava.

5. Atacurile permanente asupra jurnalistilor, incepand cu replici gen „tiganca imputita” si „tonomate” si incheind cu ceea ce s-a intamplat in aceste saptamani sunt cazuri de ingradire a libertatii de exprimare. „tiganca imputita” este o remarca rasista, indiferent daca se foloseste intr-o discutie privata. Folosita de un presedinte de tara poate crea tensiuni incredibile. Singurul care a mai avut opinii asemanatoare din cate stiu eu este un nene ce era salutat cu „Heil”.

Toate acestea coroborate cu inexistenta infrastructurii rutiere, dezastrul infrastructurii feroviare, „lupta anti-coruptie” concluzionata cu nicio arestare, nota acordata de Transparency International, salariile bugetarilor (prietena mea a obtinut in luna decembrie un salariu net de 430 de RON – consilier debutant cu studii superioare), mizeria sistemului de sanatate publica, esecul reformarii sistemului de invatamant si cate si mai cate ma fac sa ma intreb cu ce a putut sa convinga acest om atatea milioane de oameni. De ce in 2004 era toata lumea pornita impotriva lui Nastase si acum cand nu s-a schimbat nimic, ci din contra, majoritatea il apreciaza pe Basescu.

Cum se poate lasa cineva pacalit de faptul ca Basescu lupta singur impotriva tuturor, cand el gestioneaza tot: presedentie, guvern, servicii secrete si in curand si parlament? Este acelasi scenariu pe care l-a aplicat si la primarie. Timp de patru ani de zile n-a facut nimic atunci pentru ca nu avea consiliul de partea sa. Cand i s-a oferit un al doilea mandat cu influenta totala asupra consiliului s-a indreptat spre Cotroceni. Sa vedem ce scuze mai gaseste acum…

Personal, sunt scarbit, socat, dezarmat. Nu mai inteleg nimic si nu vreau sa mai inteleg nimic. Dragi votanti ai marinarului, cum puteti sa va lasati scuipati in fata pentru ca apoi sa lingeti flegma cu pofta si sa ma obligati si pe mine s-o fac? De cata dovada de nesimtire si aroganta mai aveti nevoie? Nu va e suficient sa vedeti cum niste persoane cu aceleasi drepturi si interdictii (teoretic) precum voi, fac tot ce le pofteste „sufletelul”? In ce calitate au fost cei 4 la MAI? Blaga este ministrul de interne suspendat, Videanu este ministrul economiei si al sanatatii, Berceanu este ministrul transporturilor, iar Flutur n-are nici macar aceste calitati. Va invit sa incercati sa patrundeti in Ministerul de Interne. Sa ma anuntati cand reusiti.

Acum, vreau doar sa ma duc la Ministerul de Interne sa-mi linistesc foamea asta de razbunare ce-mi roade stomacul, creierul, inima si sa discut politica in cadrul acestui minister. Singurul lucru bun in tot acest circ este locatia. Nu puteau sa gaseasca un loc mai bun in care sa sarbatoreasca victoria. Este o cladire obisnuita cu „succesurile” si cu realizarile marete.

Va doresc un cincinal placut, voua, oameni ai muncii. Proletari din toate tarile, uniti-va!!