Reacţie – da, reacţiune – ba

Ianuarie 31, 2011

Bine v-am regăsit în noul an… cu întârziere ce-i drept…

Oricât aş vrea, am vrea, s-ar vrea nu mă pot debarasa de politica de toate zilele, politica făcută la orice colţ de stradă, în orice autobuz, pe orice post de televiziune. Şi pentru a mă ralia şi eu acestei tendinţe devenită obişnuinţă, am să încerc să conturez câteva idei cu privire la vraiştea televizată (sau nu) denumită, cu multă îngăduinţă, politica românească.

Unde ne aflăm?

Păi ne găsim după 21 de ani de la răscoala din ’89, ani în care s-au perindat prin instituţiile statului cam aceiaşi oameni. Ba chiar, mulţi dintre ei au antecedente de acest gen încă dinainte de a ne naşte o parte din noi (cel puţin eu). Cu ce folos, ar fi normal să întrebăm? Şi iată că întrebăm. Utilitatea acestor „oameni politici” am putea s-o numim realitatea înconjurătoare. O vedem zi de zi şi o cunoaştem prea bine, multora repugnându-ne. Analizând însă obiectiv, probabil că schimbările sunt perceptibile şi chiar palpabile. Cred cu tărie că am evoluat ca facilităţi, că ne-am dezvoltat ca economie. Deunăzi citeam câteva comentarii ale unor turişti străini care au vizitat România şi care, spre surprinderea mea, aveau cuvinte de laudă. Chiar majoritar pozitive. Acest lucru mi-a mângâiat orgoliul şi m-a făcut să mă întreb dacă suntem chiar aşa negri precum ne imaginăm. Probabil că nu… dar probabil, totodată, că spiritul nostru critic este tocmai unul dintre punctele forte care ne-au făcut să avansăm câtuşi de puţin.

Din păcate, am impresia că acest progres nu se datorează nicidecum oamenilor politici şi nici măcar nouă, populaţiei acestei ţări. Am vaga bănuială că motivaţia este exclusiv dată de trecerea timpului şi de contextul global. E ca şi cum la o sanie ar trage 10 câini concomitent, pentru ca la un moment dat, unul dintre ei să se îmbolnăvească. Acela va fi urcat în sanie, iar la ham vor rămâne doar 9. Ca atare, la destinaţie vor ajunge toţi câinii, inclusiv cel bolnav. Problema care se pune e dacă acela are vreun merit în atingerea finişului, sau dacă nu cumva este doar beneficiarul unui drum anevoios la care n-a participat cu nimic. Cam aşa i-aş descrie eu pe politicienii români. Deseori îmi lasă impresia că dacă locul le-ar fi luat de nişte florărese sau de nişte şaormari, efectul ar fi acelaşi. Mai exact, consider că influenţa lor nu se resimte în niciun mod în parcursul societăţii româneşti.

Cel mai periculos lucru care ne paşte este dezbinarea. În faţa celor de la putere, care trag în toate părţile, cetăţeanul de rând este lipsit de orice ajutor. Şi cum nervii trebuie descărcaţi, el îşi va găsi refugiu în ocărârea semenilor, de asemenea năpăstuiţi: „Ia uite la pensionari… îi caută moartea p-acasă şi vor să trăiască pe spinarea mea?”, „Ai dracu’ poliţişti… fac ei miting când ei sunt cei mai corupţi”, „Nu le mai ajunge la profesori… după ce că fac o grămadă de bani din meditaţii”, „La muncă, îmbuibaţilor de bugetari!” şi alte off-uri de genul ăsta, lipsite de substanţă şi de… genitiv ;). Este evident că inducerea unei tensiuni sociale bine gândită îşi va atinge scopul. Păi mai are „tanti de la 2” timp să-şi ceară drepturile în faţa Guvernului când pe ea o roade că vecinei de sub ea „i-au luat CAS doar la o parte din pensie”? Diferenţa dintre ’89 şi 2011 este dată tocmai de faptul că atunci toţi erau egali în sărăcie şi ca atare nu exista decât un singur duşman. Acum, pe de altă parte, majoritatea este roasă de invidie. Nu ne interesează de ce avem un venit mic, ci mai degrabă de ce are altul mai mult ca noi. În consecinţă, râca dintre categoriile sociale şi dintre indivizi produce o acalmie deplină la nivelul nemulţumirilor faţă de cei cu putere de decizie. „Divide et impera”!!

Un alt motiv al confortului guvernanţilor este analfabetismul românilor în domeniul protestului. Nu ştim să protestăm. Este limpede şi pe undeva de înţeles. Din întâmplare am fost „observator” la câteva mitinguri organizate anul trecut şi am rămas complet debusolat. Nu existau cereri concrete, nu ştiau cum să le formuleze, mulţi nici nu ştiau de ce se află acolo. Se ascundeau în spatele unui cor de fluierături care este, fără îndoială, incapabil de a transmite vreun mesaj. Sindicatele româneşti sunt prea mărunţite şi mult prea subordonate politicienilor.

Cu toate acestea, scânteia de care este nevoie pentru a aprinde un incendiu devastator este lesne de obţinut şi este din ce în ce mai aproape. Iar din acel moment, nimic nu va mai opri acest foc devastator care va face multe victime. Inconştienţa calculată a „puterii” îi va costa dureros. Pentru a-mi definitiva analiza piromanică, aş spune că „cine se joacă prea mult cu focul, mai devreme sau mai târziu se va arde.”

Oare când se va „frige” PD-L-ul? Înclin să cred că, până-n octombrie anul acesta, focul mocnit se va transforma în vâlvătaie. Argumentaţia mi-aş contura-o pe baza unei analize, manelistice dacă vreţi, a inamicilor, respectiv a aliaţilor actualei puteri. Hai să încercăm să vedem care sunt cei care-i sunt potrivnici preşedintelui Băsescu, dar şi cei care i-au rămas încă fideli. Încă, pentru că „întoarcerea armelor” în ultimul moment este o caracteristică naţională.

Inamicii preşedintelui:

Alianţa PNL-PSD-PC va avea, fără îndoială, un cuvânt de spus în dărâmarea actualului regim. Nu pentru că ar avea vreo veleitate deosebită ci pentru că va fi responsabilă de tocarea măruntă a membrilor PD-L. Mulţi se vor pierde în polemici nesfârşite cu opoziţia, mulţi vor fi convinşi să sară în barca salvatoare. Astfel, partidul format în jurul lui Traian Băsescu (sau mai exact, partidul format DIN Traian Băsescu) se va eroda încet-încet şi când va fi să dea adevăratele bătălii va realiza că nu prea mai are cu cine. De adăugat ar fi că această alianţă salvatoare a opoziţiei nu este altceva decât o alianţă conjuncturală care va eşua lamentabil în cazul dorinţei unora de a o continua.

Mogulii şi televiziunile. Unul din punctele forte ale baricadei inamicilor, televiziunile mogulilor au fost de multe ori, în aceşti şase ani băsescieni, ultima redută. Comparându-l pe Vântu cu Voiculescu, mi-am dat seama că primul este totuşi mai comparabil (ca să zic aşa) cu Băsescu. Probabil că d-asta a şi căzut în plasa lui, d-asta a şi înmuiat tonul discuţiilor din platourile televiziunii sale. Pare evident că Băsescu îl are la mână cu ceva, dar întrucât şi vice-versa este adevărată, duelul între cei doi stagnează. Spre deosebire de Vântu, Dan Voiculescu este muuult mai şiret, mult mai stilat. El nu pare a-şi plăti angajaţii pentru a-l înjura pe Băsescu, ci mai degrabă i-a selectat pe cei care oricum îl înjurau, dar care o făceau argumentând. Securistic vorbind, Voiculescu este un grad peste Băsescu (cel puţin). Nu se mânjeşte în lupte josnice şi nu comite greşeli flagrante, fapt ce s-ar părea că-l enervează cumplit pe „primul marinar al ţării”.

Sindicatele, deşi puternic politizate, vor avea un mare rol în organizarea debarcării actualei puteri. În momentul în care vor realiza că portocalii nu le vor mai putea oferi nimic, abia atunci vor îndemna cu sinceritate la proteste.

Influenţa exterioară va fi un factor extrem de important în ceea ce va urma. Băsescu (şi implicit România) este din ce în ce mai singur în Europa şi în lume. Corporaţiile internaţionale sunt sfătuite să evite ţara noastră şi o fac cu conştiinciozitate. Dovadă stă şi recentul zvon conform căruia GDF Suez s-ar retrage din România. Este dovedit că atunci când marile puteri îşi pun în cap să intervină în afacerile interne ale unui stat o vor face. Cu atât mai mult cu cât acel stat are o poziţie geografică strategică şi un rol deosebit într-un eventual conflict de orice gen. Să nu uităm totuşi că „afacerile interne” ale României au devenit şi scriptic, de vreo 4 ani, „afacerile interne” ale Uniunii Europene. Când Uniunea Europeană, S.U.A. şi China vor decide că Băsescu trebuie să plece, atunci vor face orice pentru realizarea acestui lucru.

Dar cea mai importantă verigă a acestui lanţ al aliaţilor este populaţia. La fel cum ea l-a propulsat pe acest ţărănoi din Mihăileanu, la fel îl va şi doborî. Oamenii nu vor reacţiona la sărăcie, nu vor reacţiona la îngrădirea libertăţilor, nu, n-au făcut-o nici în ’89. Dar înjosirea, minciuna, flegmele pe obraz, astea nu se uită şi deşi pare greţos, din ele îşi va trage populaţia seva pentru a-şi urla nemulţumirile. Oamenii şi în special românii au o capacitate uriaşă de a înghiţi dispreţ, dar oricât de voluminos ar fi acest recipient el s-a umplut şi va da p-afară cât de curând.

Aliaţii preşedintelui:

Principalul aliat al preşedintelui este el însuşi. Asta pentru că el este de fapt România. El este Guvernul, el este Parlamentul, el reprezintă Serviciile Secrete. Dar s-ar putea ca acest lucru să-l coste dureros. În momentul în care lucrurile se vor precipita, dacă temperamentul lui vulcanic nu va fi ţinut în frâu, s-ar putea să iasă la iveală lucruri foarte grave şi periculoase atât pentru el cât şi pentru noi. Băsescu conduce cu mână de fier şi asta o ştim prea bine, dar va reuşi oare să se autoconducă? Va reuşi să se stăpânească ca până acum?

Partidul Democrat Liberal mi se pare că nici n-ar prea trebui adus în discuţie. De preferat ar fi să vorbim nominal despre câteva persoane. Pentru că PD-L n-a existat niciodată şi nici nu va exista. PD-L=Băsescu. Udrea, Videanu şi alţi câţiva vor merge până la capăt alături de Băsescu. Sunt înglodaţi în aceleaşi mizerii şi nu vor putea să se debaraseze unul de altul. Boc  este cel mai neînsemnat român în acest moment. Este din ce în ce mai apatic şi mai mecanic. Are aceleaşi replici, aceleaşi argumente. Nici el nu va pleca de lângă stăpân, dar pentru el jocurile sunt demult făcute, el a căzut demult din paginile de istorie ale României.

Oricine ai fi (partid politic, om politic, chiar şi ungur) să numeşti UDMR-ul ca aliat de nădejde ar fi cea mai mare gogomănie posibilă. Vorbim totuşi de partidul politic din România aflat cea mai mare perioadă de timp la putere, din ultimii 20 de ani. Acest lucru spune multe despre onoarea, demnitatea, dar şi interesul celor care-l formează. Nu vor ezita nicio clipă să abandoneze corabia, cu atât mai mult cu cât vor găsi suficiente motive să o facă. Pe lângă veşnica problemă cu autonomia, schimbarea liderului partidului va reprezenta o motivaţie pertinentă de a-şi revizui atitudinea vizavi de partenerii din coaliţie. UDMR-ul nu este o formaţiune politică, ci mai degrabă un joc politic. Din păcate pentru ei, procentele li se diminuează constant, pe când pragul electoral evoluează de asemenea. Voi avea o satisfacţie nemărginită când voi vedea Parlamentul României eliberat de anti-românii, anti-maghiarii şi anti-oriceii ăştia. Numai nişte unguri şi nişte români tâmpiţi pot crede că UDMR-ul s-a luptat vreodată pentru drepturile maghiarilor din aşa zisa „secuime”. Sunt doar nişte profitori ordinari!! Mă gândesc că eliminarea lor din Parlament va avea două posibile consecinţe: dispariţia de facto a formaţiunii sau radicalizarea mesajului ei şi transformarea într-o grupare extremisto-violentă. Înclin şi sper spre prima variantă.

Uniunea Naţională pentru Progresul României. Nu-i aşa că habar n-aveţi ce reprezintă? În primul rând că nici dacă aveam 4 ani şi spume la gură nu puteam să găsesc un nume de partid mai cretin. Titlul ăsta pompos şi insipid presupune că ar exista şi o uniune pentru regresul României, nu? În fine… şleahta ilegală de trădători creată în jurul acestui nume este momentan un aliat al preşedintelui. Problema e că oricâtă influenţă ar avea ei momentan (Oprea, Onţanu), aceşti oameni sunt compromişi, influenţabili şi plin de remuşcări (Diaconescu). Sunt personaje dubioase care şi-au legat ultima speranţă de clica portocalie. Antitetic dacă vreţi, „Progresul României” n-are niciun viitor.

Un aliat aflat într-o oarecare penumbră şi care face un joc tare murdar este Dan Diaconescu. Discursul lui schimbător este înghiţit de prostia română, fără îndoială. Mulţi îl văd salvatorul ţării şi principalul pion în lupta cu Băsescu. Asta azi. Mâine vor fi la fel de fericiţi să-l vadă în studio cu Băsescu, spunându-le cum a realizat el ce greşeală uriaşă era să facă şi cum de fapt forţele malefice l-au îndemnat să creadă că Băsescu le vrea răul, lui şi norodului (sau nărodului, rămâne la aprecierea fiecăruia). Acest tip de discurs becalian are atât de mulţi simpatizanţi încât, la un moment dat poate deveni periculos. Jocul la două capete este, totuşi, riscant pentru cel care-l practică.

Poate c-ar mai fi şi alţii ce ar fi trebuit amintiţi: minorităţile, alte televiziuni, serviciile secrete, alte instituţii ale statului, alţi factori de opinie, etc., dar am încercat să mă rezum la cei mai reprezentativi şi cei mai vizibili în această perioadă. Ce constat eu din această înşiruire este nu neapărat că se naşte o forţă puternic contestatară a lui Băsescu, ci mai degrabă că regimul său dictatorial îşi pierde din aliaţi. Ceauşescu n-a pierdut puterea când poporul i-a cerut-o, ci când aparatul de stat a cedat şi a renunţat la a-l mai apăra. Paralelismul este forţat, dar esenţa este cât se poate de actuală. Sigur, se poate discuta despre cauză-efect, dar cert este că oricare ar fi sau vor fi motivele, zidul aparent de nepătruns din preajma lui Traian Băsescuc se fisurează pe zi ce trece.

Sincer, sper să am dreptate cu această, hai să-i zicem, prognoză şi sper totodată ca din ce în ce mai mulţi să realizăm că suntem într-o fază premergătoare unui sistem autoritar. Aud prea multe voci în jurul meu, de genul: „Hai bă, fii serios… păi ce pe vremea lu’ Ceauşescu puteai să zici ceva… nici nu se compară”. Fals, din păcate… „Vremea lui Ceauşescu” nu este reprezentată doar de anii ’80 când s-a definitivat dictatura. Ea a fost atent pregătită şi a evoluat cam după aceleaşi principii: accederea în funcţii decizionale a unor oameni slab pregătiţi profesional şi intelectual, modificări constituţionale, modificări ale legii electorale, eliminarea treptată a tuturor contestatarilor („cine nu-i cu mine e împotriva mea”), etc. Pericolul nu e departe şi ca atare trebuie să fim foarte atenţi şi să încercăm să reacţionăm reacţiunii.

Anunțuri

Parfum de Bucureşti

August 3, 2010

Eheeee….trecură luni şi luni de-a rândul în care blogul meu a dormitat…şi totuşi, iată că într-un final m-am hotărât să suflu colbul încecăcios de pe el şi să-l revitalizez. Explicaţiile şi motivaţiile sunt de cele mai multe ori puerile, aşa că o să evit să le formulez.

Sunt convins că mulţi dintre voi aveţi „şansa” uluitoare de a circula cu mijloacele de transport în comun (indiferent de oraş). Nu-i aşa? Eu unul am beneficiat de această „plăcere” de când „muma m-o făcut”. În ultimii ani, le-am utilizat din ce în ce mai des. Sau mi s-o părea? O fi, probabil, din cauza faptului că am ajuns la limita răbdării în ceea ce priveşte transportul public. De multe ori, mă surprind imaginându-mi cum încep să urlu în autobuz. Pe cuvânt. Probabil că am şi ceva probleme la „cucurigu”, iar dacă voi nu vă regăsiţi în situaţiile trăite de mine şi creionate mai jos, o să-mi confirmaţi temerea referitoare la problemele mele psihice.

Iată cum stau lucrurile. Sunt client fidel al liniei 182 şi fin cunoscător al întregului arsenal de întâmplări, de „parfumuri” şi de ciudaţi ce poposesc în autobuzele de pe acest traseu. Din start, trebuie să precizez că nimic nu se compară cu peripeţiile pe care trebuie să le îndur dimineaţă de dimineaţă, atunci când mă îndrept spre servici. Iată cum decurg primele ore ale majorităţii zilelor mele… De specificat şi de adăugat sunt cele 40 de grade Celsius, pe care le îndurăm de ceva luni încoace. Acestea sunt foarte importante pentru a întregi peisajul semi-apocaliptic pe care vi-l voi descrie.

După o noapte în care cu greu reuşesc să adorm, „graţie” urletelor lătrătorilor din cartier, mă trezesc în huruitul maşinilor (fie ele bormaşini, fie autoturisme). Nu trece lună în care unul sau altul din bloc să nu găsească ceva de găurit, de reparat sau de modificat. În fine… tot răul spre bine…dacă n-aş avea un somn adânc aş fi putut economisi banii destinaţi cumpărării unui ceas deşteptător.

După ce, cu greu reuşesc să mă dezemticesc cu ajutorul apei reci, valul de căldură mă izbeşte în freză în câteva secunde, cum deschid geamul. Încă o zi în care voi avea draci. E evident, o simt… se simte în aer. De fapt, nu… nu se simte nimic în aer. Asta cred că mă indispune… asta mă enervează… preconizez tot ce va urma să se întâmple.

Ies pe uşă (logic!! că doar nu-s chiar atât de nervos încât să încerc alte variante). După ce aştept să se irosească cele 5 minute de fâţăieli cu liftul ale vecinilor, prind momentul să-l chem şi la etajul meu. Invariabil este la ultimul etaj. Ştiu că pare ilogic, dar eu aş interzice celor de la ultimul etaj să circule cu liftul. Faptul că îmi provoacă disconfort mi se pare un argument foarte solid şi suficient.

Mă urc în lift. Noroc că sunt obişnuit şi am fost destul de perspicace să mă dau cu ceva mai mult parfum, pentru că altfel, duhoarea de ţigară ieftină, fără filtru, m-ar fi impregnat definitiv pentru tot restul zilei. Nu vi se pare firesc?… pleacă omul la servici (om important, nu aşa ca mine)… n-are el timp să mai aştepte până iese din bloc… nu mai bine îşi aprinde ţigara în lift? Liftul – spaţiu public? Hai să fim serioşi… aţi văzut voi public în lift? Buuun… reuşesc să evadez din „putoarea carpaţilor”… fără filtru, evident… şi dau cu ochii de varianta hard a ghetourilor anilor ’30 din filmele americane. Ce să fie, ce să fie? Exact…HOLUL BLOCULUI! Graffiti (cu multă îngăduinţă numite aşa), flegme, ciungă, zgârieturi, arsuri, înjurături (de asemenea, cu multă îngăduinţă numite DOAR aşa), hârtii, miros de urină amestecat cu miros de clor refolosit… Vă imaginaţi? Sunt convins că nu-i nevoie… cunoaşteţi prea bine. Ieşit din bloc, mă strecor printre angajaţii firmei de la parter care, evident, încep ziua de lucru cu o binemeritată pauză de ţigară.

Primii paşi ai zilei ar trebui să fie veseli şi plini de viaţă, nu? Ei bine, la mine nu sunt deloc aşa. În timp ce-i parcurg, printre matahalele câineşti ce-şi abandonează corpurile pe unde apucă, îmi licăre în minte o singură idee: ajung la servici şi sun la hingheri. Păi nu mai suport… logic că acum, în zorii zilei, întreaga familie patrupedă, ce numără pe puţin 20 de exemplare, îşi doarme somnul (de-ar fi de veci…). Doar şi-au făcut datoria toată noaptea… Dacă se trezeşte vreun apucat să înceapă cu dragostea faţă de animale şi prostii d-astea, să facă bine să vină să-i ia pe toţi, să şi-i bage dracu’ în casă, să-i hrănească şi să le ofere dragoste. Eu nu sunt capabil şi ca atare nu vreau să fiu obligat să o fac. Clar? Îmi iubesc familia… e suficient, consider eu. Prefer calitatea, nu cantitatea. Când îi aud pe unii susţinând inepţii de genul: „eu iubesc animalele”, le doresc din tot sufletul să trăiască printre viermi, muşte şi balegi de vacă. Nu există aşa ceva. La nivel declarativ, poate. Dar atât. Iubirea este individuală, indiferent cui i se adresează.

AM REUŞIT! Am slalomat cu succes şi azi printre „comunitari”. Am ajuns la colţul străzii. Aici alte „arome”. Non-stopul de-aici găzduieşte de-a lungul nopţii cei mai „eminenţi” vecini din cartier. Şi asta lasă urme în nasurile trecătorilor… adânci… foarte adânci. Magazinul combinat cu aprozar adunat cu cârciumă plus terasă boschetărească (100% fără autorizaţie), toate înmulţite cu damful amintit, oferă o imagine idilică.

Şi-am ajuns în staţia de autobuz (sau de taxi, depinde cum „vrea muşchii lor”). Ai zice că mai am doar un pas mic până la a mă urca în autobuz. He he! Pas mic pentru om… pentru omul dintr-o ţară civilizată, pas uriaş pentru mine şi pentru voi. Ştiu prea bine că am acum 20 de minute la dispoziţie să-mi adun gândurile şi să mă pregătesc pentru dificila experienţă ce va urma. Îmi aprind o ţigară. Practic a doua, după cea fumată involuntar în lift. Lângă mine, copilul florăresei este iniţiat în tainele economiei de piaţă, în viziune românească: mai puţină economie, mai multă piaţă. În funcţie de anotimp, vinde ce poate. Azi are porumb şi pepeni. Primeşte de la o mamaie o bomboană. O smulge din mâna acesteia, ca şi cum i s-ar fi cuvenit, rupe ambalaju’, azvârle bomboana pe gâtlej, iar ambalajul în bătaia vântului. Dinspre florărie, vine mă-sa într-un suflet. Zic: să vezi drăcia dracului, vine să-i atragă atenţia că a aruncat pe jos. He he! Destul de simpatic în inocenţa mea, nu? Venise să vadă ce primise fi-sa şi de ce nu împarte cu ei. Se apropie maşina. E cam a patra care face acest gest pe ziua de azi. Sigur, două au fost de pe cealaltă rută ce are staţie aici, iar două, ce credeţi, se retrăgeau. Or fi fost extenuate, na! Ce să ceri… Mă reped spre coşul de gunoi să sting ţigara. Termenul „coşul de gunoi”, are la noi, un înţeles mult mai larg decât şi l-ar putea imagina cineva. El se întinde, de obicei, în toată aria delimitată de gardul din jurul stâlpului pe care se află obiectul acela de plastic în care se depozitează gunoi. Motivul este simplu… gunoierii ridică gunoiul de aici când îşi aduc aminte. Sau poate că o fac special atât de rar, tocmai pentru a demonstra tuturor că românii se inghesuie să arunce la coş cele netrebuincioase. Să nu fiu rău… cu puţină dexteritate, se găseşte întotdeauna loc pentru un muc de ţigară.

Am învins! M-am urcat în maşină. Momentan îmi rearanjez hainele pe mine. Ascensiunea în autovehicul este o încercare dificilă, iar astăzi am fost printre învingători. Mă uit cu dispreţ şi satisfacţie la cei care au rămas pe din-afară… pe mulţi îi cunosc, concurez zilnic cu ei pe un loc pe scară. O, nu!! Bucuria începe să mi se atenueze. Se pare totuşi că n-am fost chiar atât de norocos pe cât credeam. Am nimerit într-o maşină fără aer condiţionat, d-aia cu geamuri mici, făcute la mişto. Voi aţi înţeles de ce Mercedes-urile RATB-ului, cele cu aer condiţionat, au geamuri mai mari decât cele fără aer (de niciun fel, practic)? Pffff…să vezi show acum. Şi iar am uitat să-mi iau tricou de schimb. Te pomeneşti că pramatiile alea care nu reuşiseră să se urce în autobuz, de fapt văzuseră geamurile mici şi m-au împins pe mine, să se hlizească la adresa mea. Mda… asta trebuie să fie… las’ că mâine le-o coc eu lor. Cu ideile astea bine-definite, iată că parcurg prima staţie. Perioada de acomodare a trecut. De-aici încolo încep să percep ce se petrece în preajma mea…

Deseori mă cuprinde un sentiment de compasiune vizavi de francezi. Săracii, cât şi-or fi dorit să deţină şi ei un miros asemănător cu cel din autobuzele noastre, dacă au fost capabili să creeze acele tipuri de brânză puturoase. Damf de brânză coclită, transpiraţie stratificată, jeg încrustat… nimic nu lipseşte azi. Sunt toate la locul lor, mă testează. Şi-au propus să mă învingă, dar nu s-au prins că le cunosc prea bine, le-am şi ierarhizat. Cu toate acestea, mi-e greu să înţeleg cum poate cineva să pută încă de dimineaţă. Poate ar fi indicat să-i sfătuiesc pe cei de la RATB să insereze printre clipurile cu câini vagabonzi şi copii pierduţi şi nişte imagini cu săpunul şi cu proprietăţile sale benefice. Într-o zi, stăteam lângă o femeie şi pur şi simplu n-am mai suportat „aerele pe care şi le dădea”. I-am spus de la obraz: „mamă, ce pute!”. Cică sunt nesimţit şi că o s-ajung şi eu la vârsta ei şi-o să văd atunci. Mi-a sunat a blestem asta. Păi nu vreau tanti să ajung la vârsta ta dacă asta e condiţia. De la o anumită vârstă înţeleg că grijile vieţii îţi ocupă timpul destinat curăţeniei corporale. Mai ştii…

În general, după Kaufland, se eliberează mai mult de jumătate din scaune. Evident, bătrânii coboară încolonaţi să se aprovizioneze. Poate că ar fi util să-i înştiinţeze cineva că puteau să ajungă şi după ora 11 la „piaţă”. Mâncarea nu mai e raţionalizată!!! Cel puţin deocamdată. De ce-or simţi nevoia să fie primii în magazin? De ce trebuie să mă obosească pe mine cu privirile lor hâde atunci când refuz să le ofer locul în autobuz? Într-o zi stăteam în faţă, la prima uşă, coborând în fiecare staţie să fac loc. După vreo patru staţii, o doamnă bine, cu pălărie cu boruri largi, mă apostrofează: „Auzi tinere, de ce nu te duci tu la uşile din spate? Mai eşti şi bărbat.” E hai că asta-i bună… n-am ştiut că facem discriminări sexuale în autobuz. Uite unde a dus egalizarea între sexe…

M-am aşezat. Stau lângă un bătrânel simpatic, cu o sacoşă goală în mână. O fi uitat să coboare? Treaba lui, zic şi mă cufund în lectură. Mda… am năravul ăsta. Îl simt pe bătrânel dornic de  conversaţie. Pfooaiii… asta-mi mai lipsea. Nu suport să se bage lumea în seama cu mine. Poate că-s ciudat, dar asta e. „Ce carte citeşti?” E clar. Am pus-o! Sunt condamnat să-i aud povestea vieţii. La Floreasca, apar şi primii cerşetori. În speţă, este vorba de celebrul copil (maxim 10 ani) cu al său câine (maxim 10 luni) în braţe. Îngaimă o rugăciune, un cântecel… lucruri comune. Îl cunosc… am avut chiar contact verbal cu el. Cu ceva timp în urmă se freca de mine, încercând să se strecoare spre spatele autobuzului. Plin de jeg, desculţ, însoţit de patrupedul puricos mă scârbeşte. Ce să fac… ăsta e adevărul. Judecaţi-mă. I-am spus atunci să stea locului că nu trece pe lângă mine… atât mi-a trebuit. A coborât la prima, adresându-mi o ploaie de înjurături. Firesc, nu? Cântecelul, rugăciunea şi „să v-ajute bunul dzeu” erau pentru cei care meritau… nu pentru mine, un nenorocit hain. În fine… acum, a mai adăugat şi el ceva miresme la aerul consistent din jur.

Brusc, îmi dau seama că nu mai aud vocea bătrânelului de lângă mine. Coborâse şi n-am reţinut la ce facultate era nepotă-su. Cu puţin noroc îl întâlnesc şi mâine. Mă reapuc să citesc. Cel puţin încerc. În spatele meu se aude un zornăit de telefon. Dă-mă dracu’! O paraşută care-şi povesteşte viaţa complet plictisitoare la telefon. Ce mă enervează. Ştiu foarte bine că astfel de persoane vorbesc jumătate de oră fără întrerupere. Şi eu care nu suport să vorbesc la telefon în general şi cu atât mai puţin în mijloacele de transport în comun… Am ajuns la Perla, când domnişoara anunţă cu durere în glas: „Hai că mă lasă bateria”. Hai să mori tu… conectează-te la aia de la autobuz… să nu ratezi ceva. Singurul gând bun care-mi trece acum prin minte e că cică ăia care vorbesc mult, mor mai repede. Daaaaa!!! Aaaaa… ba nuuuu…stai aşa… că în zvonul ăsta nu se pomeneşte nimic de cei care ascultă mult prea mult din ce vorbesc alţii, chiar fără să-i intereseze câtuşi de puţin. Oops!

Se urcă domnii controlori. Şase! Am abonament… mă doare la bască. Se stârneşte un mic scandal. Logic. O doamnă susţine că a compostat biletul, dar pentru că i s-a părut că nu funcţiona compostorul, l-a mai băgat o dată. Are prea multe găuri acum. Biletul, nu doamna. Şi capetele controlorilor. După ce se conving că doamna avea dreptate, i se adresează: „Dar de ce nu v-aţi dus la alt compostor dacă aţi văzut că ăsta nu funcţionează?” Mda… chiar aşa… de ce dracu’ nu s-o fi gândit femeia să încerce toate compostoarele pe rând, ca şi cum n-ar fi fost acelaşi lucru. N-ai cu cine…

Mai am două staţii… lejere de obicei. Mai am câţiva colegi de suferinţă. Printre ei, unul cu un bagaj voluminos şi cu o plasă de rafie. Se duce la gară, probabil. Se simte că-i de la stână. După miros şi după aspect. Hopa! Staţi aşa… că se urcă cei mai hazlii cerşetori din câţi am văzut. Trecuse ceva timp de când nu mă mai delectasem cu ei. Un el şi o ea… el cu barbă, ea cu batic… amândoi îmbrăcaţi în negru şi mohorâţi. El ţine în mână o hârtie pe care cu greu se mai desluşeşte: „Certificat de deces”. Tipii ăştia sunt pur şi simplu cei mai ghinionişti oameni în viaţă. Dar şi cei mai fertili, în acelaşi timp. O dată pe săptămână le moare câte un copil. Şi de fiecare dată sunt nevoiţi să-l ridice de la morgă, dar bineînţeles că n-au bani. Ce nenorociţi!! I-am şoptit o dată unei femei care le întindea nişte bancnote: „Nu le mai daţi, doamnă, că şi acu’ două săptămâni le-a murit copilul!” Răspunsul ei m-a lăsat fără replică: „Ştiu mamă, dar lasă-i că sunt amărâţi.” Cum dracu’ sunt amărâţi mă, nene? Au până-n 30 de ani, au mâini, au picioare, nu le-a murit niciun copil… să pună mâna la muncă, trântori scârboşi.

Ei… dragii moşului… călătoria noastră se apropie de sfârşit. Am ajuns la servici. Trebuie să cobor. Păcat, mă obişnuisem. Noroc că mâine o iau de la capăt. Şi pân’ atunci, trebuie să mă mai şi întorc acasă. Ce chin!! Ce oroare!! Momentan sunt mai obosit decât dacă aş fi muncit opt ore. Am ajuns la servici gata ostenit… Halal performanţă, halal eficacitate voi mai avea…

Una din problemele fundamentale ale poporului român este aceea că este foarte influenţabil. Dovadă: în ţară, oamenii cu oarecare capacităţi tind să deprindă obiceiurile celor inferiori lor. În schimb, când trec graniţele ţării se comportă din ce în ce mai onorabil. Şi asta nu pentru că n-ar mai fi influenţabili, ci doar pentru că cei de la care încep să copieze comportamente sunt civilizaţi şi formaţi într-un anume spirit civic. În schimb, pătura aia împuţită a românilor, aroma aia de brânză aflată în putrefacţie, aia trebuie stârpită. Ăştia se vor comporta la fel în orice mijloc de transport în comun, indiferent de ţară. Vor vorbi tare şi-n Paris, vor cerşi şi-n Roma, vor scuipa seminţe şi-n Barcelona. Diferenţa este dată doar de accentul cu care flegmează şi de graiul în care-ţi adresează: „aşa să v-ajute dumnezeu, mânca-v-aş”.

Baubau

Martie 25, 2010

Fii cuminte, că vine baubau şi te papă!!

Există cineva căruia să nu-i fi spus părinţii cuvintele astea?

Baubau, monstru’, băbăluc, cârna, vampiru’, dumnezeu

Omul s-a născut liber. O frază cu care evident nu sunt de acord. Sau dacă aş putea accepta că s-a născut liber, atunci cu siguranţă s-a avut grijă ca din primul moment în care a devenit cât de cât conştient să i se îngrădească absolut orice urmă de libertate. Cum? Simplu, prin orânduire, prin dogme, prin tradiţii, prin morală, prin legi, prin religie, etc. Metode sunt nenumărate, dar toate au acelaşi rezultat.

Din momentul în care oamenii au început să se organizeze în primele grupuri, din acel moment a dispărut orice formă de libertate. Conducătorii din orice vremuri au realizat că pentru a stăpâni un anumit număr de oameni este necesar ca aceştia să se ghideze după aceleaşi legi (scrise sau nu), să judece la fel (dacă se poate cât mai puţin), să se raporteze la acelaşi sistem de valori. Inevitabil a apărut întrebarea referitoare la cum s-ar putea realiza aceste lucruri. Cum ai putea convinge o masă de oameni să asculte ceea ce le spui? Ba mai mult, să ajungă să creadă cu tărie că acele lucruri sunt adevărate şi benefice pentru ei? Răspunsurile au venit imediat şi foarte uşor şi s-au bazat pe firea umană credulă, îngustă în gândire şi din ce în ce mai puţin instinctuală.

Orice societate („totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice” – dexonline.ro) este guvernată după anumite principii şi legi. Nu neg că acestea reprezintă un rău necesar. Problema apare atunci când unele dintre ele sunt depăşite şi dovedit eronate, dar cu toate acestea au mare „lipici” la publicul larg. Cel mai bun exemplu în acest sens este religia. De orice fel ar fi, orice ar susţine (din punct de vedere spiritual, să zicem), religia a fost şi din păcate este cea mai importantă formă de manipulare a conştiinţei umane.

Pentru a înţelege ce-am vrut să vă spun în preambul, v-aş întreba doar atât: de ce avem nevoie de o ameninţare permanentă pentru a înfăptui lucruri pozitive? De ce numai sub pretextul unei pedepse (divine) încercăm să ne detaşăm de faptele negative? Sigur, ar fi de discutat cine şi ce stabileşte această categorisire a faptelor, vorbelor, etc. în bune şi rele. N-am să mă refer la asta acum, ci voi discuta pe baza sistemului de valori pe care majoritatea îl acceptă.

Între acel „baubau” de care aminteam la început şi acel „dumnezeu” creştin, iudaic sau islamic nu este nicio diferenţă de fond. Sigur, cât eşti mic nu poţi fi impresionat decât de imagini vizuale sau auditive. Din acest motiv părinţii îşi sperie copiii cu personaje imaginare identificate prin nume scornite din diverse interjecţii: BAU! În toate culturile globului există personaje negative tradiţionale şi toate au cam aceleaşi caracteristici: sunt urâte, negre, bătrâne, etc. Motivaţia e cât se poate de banală. Scopul lor definit este acela de a speria copiii şi de a le induce ideea că „dacă nu fac cum li se spune, uite ce-i paşte”. Ulterior, când omul se maturizează, frica de astfel de personaje conturate doar vizual şi auditiv (după cum am spus) începe să scadă. Şi atunci este nevoie ca el să fie altfel ameninţat, dar cam după aceeaşi metodă. Astfel a apărut religia. O sperietoare pentru cea mai mare parte a omenirii. Metoda ei principală este ameninţarea cu pedepse precum: izgonirea în iad, transferul păcatelor către descendenţi ş.a.m.d.

Dar hai să ne gândim cum a apărut religia creştină şi să încercăm să răspundem la câteva întrebări „blasfemice”.

Creştinismul s-a născut odată cu un personaj numit Iisus, undeva în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, într-un ţinut minuscul numit Iudeea. Ca să ne încadrăm în timp aş aminti că în acea perioadă, Imperiul Roman era în plină ascensiune şi tindea să acopere toată acea zonă a Orientului Apropiat şi Mijlociu. Organizarea armată a acelor, pompos spus, state era egală cu 0. Ba chiar cu -1 comparativ cu armatele de care dispunea vastul Imperiu Roman. Era evident că n-aveau nicio şansă să evite cotropirea şi asimilarea. Şi majoritatea nici n-au opus mare rezistenţă. Sălbaticilor din acele ţinuturi le rămăsese o singură cale: speranţa că peste ani vor reuşi să se elibereze. Dar mintea lor limitată nu le permitea să creeze strategii militare sau nu ştiu ce planuri măreţe aşa că se mulţumeau să considere că Dumnezeu le va oferi salvarea trimiţându-le un Mesia, un Christos, un salvator divin. Credinţa în astfel de personaje fantasmagorice, reprezentante ale binelui este multimilenară. Absolut toate popoarele, mult premergătoare iudeilor îşi creaseră astfel de zeităţi închipuite menite să-i apere de orice, cu anumite preţuri plătite: de la lucruri pur materiale (sacrificii) la fapte de omenie, etc. Şi în Iudeea au existat mulţi care s-au autodeclarat Mesia. Unii au fost crezuţi de oameni, alţii nu. Fiecare a avut adepţii lui, asta e cert. La fel s-a întâmplat şi cu acest Iisus, un personaj despre a cărui viaţă se cunosc foarte puţine, din punct de vedere strict istoric.

Întrebarea care se pune este cum au reuşit aceşti rudimentari să-şi impună credinţa în întreaga lume. Se pare că punctul de cotitură l-a reprezentat însuşi aşa zisul Apostol Pavel. Numele său real era Saul şi era originar din Tars. Acest „apostol al lui Iisus” nici măcar nu l-a cunoscut faţă-n faţă pe Iisus.  Mai mult decât atât, el a fost un anticreştin convins, ordonând uciderea multora din tribul format în jurul lui Iisus. Motivul era simplu: el considera că doctrina susţinută de aceşti primi creştini le crea drum liber romanilor în dorinţa lor de a acapara toată zona. Prin fraze de genul „iubeşte-ţi aproapele”, „întoarce şi celălalt obraz”, etc. iudeilor le dispărea şi ultima fărâmă de patriotism. Dar cum Pavel era un bun strateg, se pare că a realizat că dacă iudeii puteau fi astfel păcăliţi, la fel s-ar putea întâmpla cu oricine altcineva. Ca atare, în jurul anului 36 e.n., potrivit multor autori, Pavel se afla în drum spre Damasc, unde urma să ordone persecuţia creştinilor din acele locuri. Venindu-i ideea că ar putea insufla această credinţă pacifistă chiar romanilor, ajuns în Damasc, spre surprinderea tuturor a declarat că se converteşte la creştinism. De aici încolo a urmat drumul pe care îl cunoaştem, cu propovăduirea acestei religii în tot Imperiul Roman. Şi iată cum, din dorinţa de a distruge Imperiul Roman (lucru realizat), acest personaj a reuşit să păcălească milioane şi milioane de oameni.

Ordinea cronologică a celor trei mari religii aşa zis monoteiste ar fi: iudaism, creştinism, islamism. Au existat şi există nenumărate conflicte zonale şi chiar mondiale iscate de neînţelegerile dintre aceste religii. Cele mai dure bătălii din istoria omenirii s-au purtat cu crucea în mână, în slujba dumnezeilor celor 3 religii. Ceea ce este şocant este faptul că, de fapt, aceste religii se subordonează aceluiaşi dumnezeu, au aceleaşi reguli, SE ACCEPTĂ una pe cealaltă şi nu se contrazic niciun moment în ceea priveşte esenţa lor. Cum se pot explica atunci aceste conflicte permanente şi de cine sunt ele iscate şi întreţinute? Cu ce scop? Nu cumva oare din aceeaşi dorinţă de a stăpâni şi de a subjuga omenirea?

Ştiaţi că, de exemplu, Iisus este menţionat de mai multe ori în Coran? Că Mahomed nu-i ştirbeşte autoritatea? Interesant, nu? În numele cui luptă atunci musulmanii extremişti? Dar creştinii extremişti?

Dar lucrul mai şocant pentru un proaspăt învăţăcel în ale religiei este acela că tocmai poporul din care se trage Mesia ăsta al nostru, poporul ăla pe care venise el să-l salveze şi să-l elibereze pentru a doua oară, tocmai acel popor nu l-a crezut niciodată şi nu l-a acceptat niciodată. Cum e posibil ca tocmai teritoriul în care a apărut şi şi-a desfăşurat toate faptele ieşite din comun, tocmai acel teritoriu să nu fie convertit la creştinism? Nu e ciudat?

În fine…sunt multe de spus şi mai ales de studiat, cert e că este inexplicabil cum atâţia oameni (mulţi dintre ei foarte luminaţi) „au pus botul” la această farsă enormă, la această modalitate de ţinere în frâu a maselor.

Sunt de acord că oamenii trebuie să respecte anumite norme. Sunt de acord ca acestea să fie reglementate de legi. Sunt de acord ca mintea să ne guverneze viaţa şi faptele. Dar nu sunt sub nicio formă de acord să fiu manipulat în cel mai grosolan mod cu putinţă, să mi se vândă gogoşi stricate, să trăiesc sub teroarea unor pedepse inexistente.

Cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte această manipulare sunt chiar eu. Învăţat din familie, ca oricare altul, cu tradiţiile astea imbecile, ajunsesem să cred că vreau să devin preot. Incredibil unde te pot aduce astfel de minciuni. Din fericire la mine a fost doar o rătăcire copilărească, dar sunt mulţi care n-au mai reuşit să-şi revină. Sunt mulţi (prea mulţi) care cred că dacă se închină de 2 ori şi nu de 3 şi-au pierdut locul la geam în casa lui Dumnezeu, că dacă nu aprind lumânările nu ştiu cum, se va dărâma cerul. Sunt prea mulţi care se închină şi pupă icoane, deşi în acelaşi timp cred că nu trebuie să-ţi faci chip cioplit. Sunt prea mulţi care cred că religia creştină e monoteistă, deşi are cei mai mulţi zei comparativ cu orice altă religie existentă vreodată.

Nu neg existenţa unei fiinţe superioare, nu neg credinţa nimănui. Îmi doresc doar ca toţi cei care susţin că au anumite convingeri să fie în prealabil informaţi. Îmi doresc eliminarea botezului înainte de majorat. Mi se pare cel mai mişelesc lucru posibil. Cine îţi dă dreptul, ce dumnezeu ţi-ar permite să decizi pentru altul?

Am prezentat lucrurile cam dezordonat, dar asta doar din dorinţa de a spune cât mai multe. Probabil că în timp voi detalia fiecare lucru în parte. Ideea e să ne informăm cât mai mult cu putinţă şi să fim capabili să distingem adevărul de fabulaţie. Nu sunt copil de ţâţă şi ca atare n-am nevoie de niciun baubau care să mă determine să nu fac rău.

Nu mai accept să fiu călcat în picioare şi umilit în ultimul hal de o credinţă falsă creată de nişte tribali. Dacă într-adevăr există un dumnezeu el nu poate face rău, este împotriva denumirii şi a naturii sale. El nu poate avea contracandidat şi n-ar fi răzbunător, aspru, criminal, etc. N-am să înţeleg niciodată motivaţia liberului-arbitru în creştinism. De ce trebuie să-mi aleg eu soarta atâta timp cât dumnezeu e peste tot? Ce urmăreşte el cu chestia asta? De ce are nevoie de ofrandă, de ce m-ar jertfi? De ce mi-ar permite să păcătuiesc? Cu ce scop? Doar aşa pentru a mă trimite în cazanul cu smoală? Dacă ne iubeşte şi e atotputernic, de ce nu ne-a creat pe toţi pozitivi, buni? De ce există „rău”? N-are niciun sens…

Oamenii au creat credinţa. Asta e clar. Din dorinţa de a găsi un responsabil pentru lucrurile pe care nu şi le puteau explica, din dorinţa de a căuta o speranţa acolo unde nu se mai întrevedea niciun viitor. Nimic rău în asta. Mârşăvia a apărut abia în momentul în care unii s-au gândit să se folosească de aceste credinţe pentru a-i stăpâni pe ceilalţi. Aşa au creat religii, au înverşunat popoare, au scăpat de „gura lumii” şi au putut să-şi dezvolte planurile, fără niciun scrupul.

Când ne vom trezi? Sunt tare curios ce se va întâmpla atunci…

Smiorcăieli demne

Februarie 6, 2010

Ţin să vă anunţ, cu mare fast, că m-am hotărât ce vreau „să mă fac când o să fiu mare.” Ei bine…vreau să mă fac profesor. Da, da…aţi auzit bine…chiar profesor. Imediat am să vă explic de ce.

Nu există săptămnă în care să nu apară probleme în sistemul de învăţământ românesc. Sigur, „sistem” e mult spus…şi comparabil ca exagerare cu „industria” muzicală românească. Când ţi-e lumea mai dragă apare câte-un lider de sindicat mândru care-şi revarsă nervii şi lacrimile. Culmea e că nici măcar nu şi le revarsă pe ale lor, având în vedere că toţi sunt burduşiţi de plocoane care mai de care. Mă rog…nu avem dovezi, nu comentăm. Practic sunt un fel de bocitoare de meserie. În iernile lungi ca cea pe care tocmai o trăim, stau şi mă gândesc de ce dracu’ există atâtea sindicate. Cel puţin învăţământul musteşte de sindicate. Mintea mea nătângă mă îndeamnă să cred că ăsta este unul dintre motivele primordiale care îi fac pe profesori să primească, an de an, doar oasele bugetare, roase de carne. Cum să prezinţi vreun pericol (în sensul bun) atâta timp cât tu eşti complet dezorganizat (sau mai bine zis, excesiv de organizat)? Cum să ajungi la un acord cu Guvernul, când tu eşti atât de „dezacordat”? La ce bun atâtea zeci de sindicate? Chiar există atâtea păreri distincte într-un singur domeniu?

Cel mai bun exemplu de lider sindical inutil pare a fi Radu Opaina. Vi-l amintiţi? În urmă cu ceva ani ajunsese să cocheteze cu vedetismul. Era acel Cristian Ciocan al zilelor de-atunci. Dumnealui n-avea legătură cu învăţământul, ci cu asociaţiile de proprietari sau ceva de genul. Auzi…şi asociaţiile de proprietari au nevoie de cineva care să le reprezinte. În fine…După ce mulţi ani de zile era responsabil cu tămbălăul, a fost numit director general interimar la R.A.D.E.T. N-a stat acolo decât vreo 4 luni, motivându-şi demisia prin acuze, evident. De curând l-am revăzut la TV, bineînţeles în funcţia de preşedinte al Federaţiei Asociaţilor de Proprietari din România. Pffffff….e un fel de Mircea Sandu. Ceea ce vroiam să scot în evidenţă este gargara acestor persoane care, practic, nu fac nimic. Una e să urli la cineva să dea mai repede zăpada din faţa blocului şi alta e să pui mâna pe lopată. Cam la fel s-a întâmplat şi cu Miron Mitrea, Ilie Şerbănescu (un om pe care-l respect) şi cu mulţi, mulţi alţii…

Acum să revenim la dorinţa mea de nestrămutat de a mă îndrepta spre profesorat. Ştiu că pare ciudată, dar consider că o asimilaţi ca fiind aşa tocmai din cauza acestor maimuţăreli şi smiorcăieli televizate. Ştiu că mi-aş atrage oprobriul dacă aş avea curajul să-mi expun punctul de vedere. Şi uite că am, chiar dacă nu dispun decât de varianta aceasta internautică de comunicare. Iată de ce consider neîndreptăţite doleanţele săptămânale ale profesorilor:

– nu cunosc altă meserie în care programul de lucru să fie de 4 ore (în cazul învăţătorilor) sau de 6 ore (în majoritatea cazurilor); ca urmare, consider firească clasificarea acestei meserii ca fiind una part-time

– nu cunosc altă meserie în care angajaţii să dispună de concedii de odihnă atât de lungi; sigur, ei sunt obligaţi să vină pe la şcoală, dar hai să fim serioşi…

– am impresia că de curând s-au eliminat sporurile, dar până acum, pe lângă altele, ei beneficiau de un spor de control al lucrărilor scrise; mă întreb cum naiba se calcula sporul ăsta, după ce formulă sau ce procent reprezenta

– niciun alt angajat, al statului sau nu, nu beneficiază de pauze de 10-15 minute la fiecare 45-50 de minute de muncă

Spuneţi-mi voi de ce nu m-aş face profesor? Şi ar mai fi multe altele, dar, cum ţelul meu suprem este să devin profesor universitar, tare mi-aş dori să vă relatez câteva „povestiri din studenţie.”

Am terminat Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune (după cum am mai amintit într-un post anterior), din cadrul A.S.E.-ului şi în prezent urmez un master tot aici (şi eu tâmpit…după ce m-au frecat la melodie 3 ani de zile, nu ştiu ce m-a determinat să insist în prostia mea). În primul şi în primul rând, metoda de admitere este realizată în aşa fel încât să intre cine îşi doreşte, nu cine e capabil. Sau, mai corect spus, cel căruia îi permite buzunarul, nu neapărat cel căruia îi permite circumvoluţiunea. Pentru a fi admis la A.S.E., ai nevoie de o serie de calităţi, asta clar: memorie (grilele sunt aceleaşi de la an la an, totul e să le priTOCEŞTI bine), gândire strategică (alegeţi cu mare băgare de seamă unde te aşezi), înzestrare psihologică şi capacitate de analiză a firii umane (mare atenţie lângă cine te aşezi, citeşte-i emoţiile – cu cât îşi roade mai multe unghii, cu atât e mai bine pregătit), etc. Dar cea mai importantă calitate, cel puţin pentru mine, a fost şi este…ce? inteligenţa?…hehe..fiţi serioşi…ce legătura are în contextul ăsta? Ei bine, nu! Cea mai importantă calitate este văzul. O privire ageră, un văz foarte bun, de preferat peste 2-3 rânduri îţi asigură admiterea şi, de ce nu, chiar un loc de bursier. Acum realizez că totul se rezumă la vedere. Ori înveţi foarte mult şi atunci ajungi să ţi-o distrugi (obligatoriu vei purta ochelari şi clar vei fi categorisit drept „înţelept”), ori ţi-o păstrezi pentru „controlul lucrărilor” celor din jur. Astea îmi par a fi cele 2 metode de absolvire a oricărei instituţii de învăţământ din ţară.

Una peste alta….cert e că am intrat la A.S.E. De aici a început partea simpatică, care m-a făcut să cred cu adevărat că mi-am găsit vocaţia. Majoritatea înaltelor feţe profesorale este incapabilă să emită două idei fără a-şi consulta carneţelul (mai nou, videoproiectorul). La început erau mai discreţi, pentru ca spre final să înceapă să-ţi trimită pe mail „suportul de curs”. Am constatat cu stupoare că o încercare de găsire a câtorva diferenţe, între ce a zis stimabilul la curs şi ce se regăseşte în suport, va fi sortită eşecului. Pentru că ei nu fac altceva decât să citească literă cu literă ce scrie acolo. Foarte frumos. Iar când mai iei şi bani pentru asta devine chiar minunat. Dar banul ca banul, dar când îţi mai vezi şi numele precedat de o suită întreagă de atribute, mai că te ia plânsul de fericire. Am tras linie şi m-am gândit cu mintea mea de student imbecil şi inferior: de ce n-aş putea să fac şi eu chestia asta?

Rememorând, constat că n-am nici cea mai mică urmă de îndoială în ceea ce priveşte dorinţa de a-i publica numele acestui domn de-o îngâmfare şi de-o prostie crasă. Este vorba de una din „spaimele” A.S.E.-ului. Cine a trecut pe-aici trebuie să fi auzit de „maistrul” Tamaş (mă doare-n cot de toate gradele lui). Habar n-am ce funcţie deţine, nici nu mă interesează. Oricum, în 5 ani de zile n-am reţinut mai mult de 3-4 nume de profesori. Respectivul mi-a predat BTI (Bazele Tehnologiei Informaţiei). Dar cine s-ar gândi că „bazele” reprezintă chiar „bazele bazele”. Mai exact, acest domn căruia orice student la Politehnica (şi nu numai) i-ar râde în faţă, cu gura până la urechi, ne-a învăţat că imprimantele se clasifică în: scumpe şi ieftine. Râd ca prostu şi acum când îmi aduc aminte. S-ajung la facultate să aflu că imprimantele pot fi ieftine sau scumpe? Interesant, nu? Tocmai d-asta mă gândeam să învăţ şi eu de unde se deschide calculatorul, îmi caut un post de profesor în A.S.E. şi voi rămâne în analele informaticii prin descoperirea unei alte clasificări a imprimantelor: albe şi negre. E? În orice caz, acest domn, plătit foooooarte bine, a ţinut să ne precizeze din primul curs că el nu acceptă mită. Că au existat cazuri şi că a fost vai şi-amar de cei care i-au propus aşa ceva. Iar m-au apucat spumele. Adică cum, iubitul meu profesor, tu mă consideri din start un potenţial infractor? Păi mă nesimţitule, crezi că m-aş coborî la nivelul tău, crezi că nu-s capabil să clasific imprimantele fără ajutor? Sictir!!

Revenind într-un oarecare prezent, constat că zilele astea e sesiune de examene în A.S.E. şi prietena mea s-a dus conştiincioasă miercuri, la ora 18:00 să dea nu ştiu ce examen. Ea da. Şi încă vreo sută ca ea. Dar nu şi domnul decan „rahat pe băţ” (e un nume luat la întâmplare, că nu ştiam cum îl cheamă şi mă gândeam să nu-l jignesc numindu-l simplu, X). Ei bine, nu…dumnealui n-a binevoit să vină la examen, că pe el l-a făcut făptura aceea delicată, cunoscută sub denumirea de MĂ-SA, direct şmecher (cu j). Colac peste pupăză, după vreo oră de aşteptare, vine un puşti cordit să le spună că s-a produs o încurcătură şi că secretariatul l-a informat greşit pe „domnul profesor”. Bineînţeles c-au sărit toţi cu gura pe el. Nu era normal? Adică după ce că stau ca prostul aici pentru că nimeni nu s-a gândit timp de o oră să m-anunţe, vii să-mi spui că fraieru’ ălalalt nu ştia de examen? Păi data şi ora se stabiliseră la ultimul curs, ţinut sub oblăduirea mirificului. Replica corditului (nu pot să-i schimb denumirea că s-ar produce confuzii în rândul cititorilor) a fost ceva de genul: „Da..bineînţeles că aşa se-ntâmplă..că suntem în România…vorbiţi toţi deodată.” Vai de capul meu…cred că îl umpleam de spumele pe care le-aş fi făcut în prealabil la gură. După ce s-au micţionat pe studenţi, de la nivelul lor de profesori doctori fizicieni, acum vin să-ţi spună că eşti ţăran că n-ai înghiţit tot. Ceea ce citiţi acum este doar cenzura vorbelor de duh pe care le repet în timp ce scriu aceste rânduri. Aşa că…cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură şi iar muuuultă cenzură.

Aşa, luăm o gură de aer şi ne revenim…Cât timp va trebui oare să treacă să înţeleagă şi nesimţiţii ăştia că ei sunt cei care sunt anormali în societate, ei cu fundurile lor mari şi cu burţile lor îmbuibate, care au impresia că au dreptul să facă orice. Au impresia că te-au lăsat mască, spunându-ţi ce buni profesionişti sunt ei şi ce cazuri au rezolvat ei. Mai lasă-mă prietene, că dacă erai aşa bun profesionist nu stăteai pe salariile astea „mizere” din învăţământ. Nu ştiu ce să mai cred…să mă mai fac profesor?

Sau mai bine mă fac secretară?

Păi de ce nu? Astea chiar au orice drept să ţipe la incompetenţii ăştia de tineri care au neobrăzarea să întrebe tot felul de lucruri pe banii lor. Nu că-i mişto? Am sunat într-o zi la facultate să întreb ceva…având în vedere că lucrez, ar trebui să-mi iau o zi liberă pentru a trece pe la secretariat. Altfel ar fi imposibil, având în vedere că programul lor de lucru cu publicu’ este insuficient pentru a adresa o întrebare, darămite pentru a ajunge de la servici la facultate. Am sunat să întreb chiar de acest program. Sigur, existau 2 ore pe săptămână rezervate masterului meu. „2 ore? Şi-n mijlocul zilei plasate?” Cam asta a fost reacţia mea. Bineînţeles că a urmat o teorie întreagă despre educaţia mea lipsă, despre chinul la care sunt supuse, despre neobrăzare, despre, despre, despre…În final am mai apucat să deschid gura pentru o fracţiune de secundă, timp suficient pentru a-mi reteza vorba şi a-mi ura cu o politeţe admirabilă: „Hai gata, la revedere…” Ce puteam să fac? M-am felicitat pentru genialitatea de a plăti 6.000 de RON unor doamne cu un vocabular atât de colorat şi bine pus în valoare. Unor doamne secretare şi unor domni profesori care acordă un respect deosebit oricărui student care le trece pragul. Sau, nu cumva, banii mei or fi achitat o parte din tabloul domnului rector Roşca (în valoare de vreo 400.000 de euro), ori o parte din picturile de Bălaşa de pe pereţii clădirii din Căderea Bastiliei? Sau or fi contribuit la amenajerea micii biserici din aceeaşi clădire? Aşteptăm cu înfrigurare amenajarea unor sinagogi, moschei, cârciumi, cluburi de noapte, etc.

Am zis 6.000 de RON? Am greşit. Aşa am crezut la început…când mi-am plătit masterul. Ulterior sau anterior (ce importanţă mai are) am aflat că pentru a-mi ridica diploma de licenţă trebuie să plătesc încă 50 de RON. Cum adică? Păi în loc să mă felicitaţi că am terminat o facultate, să-mi oferiţi eventual o carte, voi îmi cereţi bani pentru a-mi scrie diploma? Am rămas tâmpit. Şi când zic asta, chiar vorbesc serios. Nici până acum nu m-a deşteptat nimeni. Nici măcar secretara căreia m-am plâns. Sigur, răspunsul a venit foarte concret: „păi este o hârtie specială, trebuie depozitate…” Poftim? Ia d-aici o coală A4 şi mâzgăleşte-mi pe ea că-s contabil şi cu asta basta. ‘Ţi-ai dracu’ să fiţi! Sigur, am primit alte admonestări cu privire la limbaj, la educaţie…pe care dacă pân’ acum n-am avut-o, clar mi-au trasat-o ei. Auzi, îmi ia bani să-mi ţină diploma într-o cutie. Da chiar avem feţe de tolomaci? Răspuns (al meu, de data asta): Avem!! Clar!! Altfel nu şi-ar permite aşa ceva. Ulterior (asta sigur) am aflat că aşa se întâmplă în toate universităţile din ţară şi că regula e stabilită de la minister. Păi logic…în fruntea ministerului sunt tot „amărâţii ăştia de profesori”. Interesant este că am aflat că examenul de dizertaţie s-ar plăti cu 500 de RON. Nu…nu pentru a-l lua, aşa cum aţi fi crezut toţi, ci doar pentru a-l da. Vreau să mă fac profesoooooooor. M-am hotărât. Nu comentez mai mult până nu am confirmarea.

Vă mai plictisesc doar un pic, cu o ultimă povestioară, deşi ar mai fi zeci de acest fel. Asta mi se pare printre cele mai neobrăzate şi dramatice (pentru unii). În anul în care am terminat eu (am senzaţia că aşa se procedează tot timpul), s-a trezit o deşteaptă d-asta de profesoară, de nu-şi mai încăpea în penele de papagal de cât de importantă era, să pice o bună parte dintre studenţi. Materia era ceva legat de fiscalitate şi iniţial nu părea a fi atât de „periculoasă.” Şi totuşi… În mod normal, orice examen picat ai dreptul să-l repeţi de două ori. Fiind ultimul an şi urmând licenţa, s-a hotărât ca toţi cei picaţi să n-aibă dreptul decât la o singură repetare. Sigur…că needucaţii de noi am făcut o oarecare vâlvă, dar ni s-a vârât repede regulamentul sub nas, subliniindu-ni-se o prevedere care legitima acest procedeu. Bineînţeles că în regulamentul ăla puteau să-mi treacă şi vânzarea părinţilor…cine stă să citească zeci de pagini pline de toate aberaţiile scremute de minţile lor luminate? Consecinţa: cel puţin doi colegi de grupă au repetat anul, din cauza acestei invenţii. N-am habar câţi or fi fost în întreg anul. Motivaţia: Respectivii studenţi au plătit încă o dată acel an, au plătit dublu acel examen picat (dacă nu mă-nşel)…în orice caz milioane de lei băgaţi în conturile acestor profesori condamnaţi la un trai atât de mizer.

Nu le-o fi ruşine să vină să ceară? Daţi-i drumul la muncă, pomanagiilor! Dacă vă pricepeaţi cu adevărat în meseriile voastre, nu v-aţi fi făcut în veci profesori. Dacă eşti un bun informatician, păi du-te nene la salariu mare, că sunt grămezi de firme care caută informaticieni de calitate. Doar n-oi fi tâmpit să stai pe 1000 de RON în învăţământ, nu? Uite d-asta vreau să mă fac profesor. Vreau şi eu să am dreptul să mă plâng de soarta mea, să stau cu mâna întinsă şi totuşi să fiu considerat domn, demn, profesor, doctor, dascăl. Vorba lu’ taică-miu…dascăl e ăla de dă cu cădelniţa, de umblă pe lângă fusta popii…ce atâta dascăli…

Mie şcoala nu mi-a oferit mare lucru. Educaţia, civismul, bruma aia de minte, dezvoltarea mea într-un anume sens, toate astea le am de-acasă. Nu-s de acord ca nişte oameni de nimic să-şi aroge drepturi de formatori ai comportamentului, ai gândirii, ai acţiunilor mele. Şcoala este o normă a societăţii moderne şi nimic mai mult. Există pentru că trebuie să fim îndrumaţi toţi cam către aceleaşi orizonturi, să nu ieşim cumva din turmă.

Nu neg că am întâlnit în şcolile absolvite şi persoane care într-adevăr mi-au marcat existenţa. Dar astea n-au fost decât două: învăţătoarea mea şi profesoara de limbă română din V-VIII. Sunt două persoane cu adevărat speciale, cu minţi strălucitoare şi foarte bine ancorate în realitate. Dar eu am ajuns să le apreciez doar pentru că au reuşit să mă facă să le înţeleg dincolo de aura asta de nepătruns a profesoratului. Au fost oameni. Mi-au vorbit de la egal la egal şi m-au tratat ca şi cum aş fi fost singurul elev al lor. Le salut aşa, virtual şi le mulţumesc că nu fac parte din cloaca asta de oameni nepregătiţi, avizi după bani şi funcţii.

Cum ar spune domnii profesori de matematică, quod erat demonstrandum!!

Birocratia functionarului public roman

Decembrie 28, 2009

Se implinesc doi ani de zile de cand ma lupt, luna de luna, cu birocratia si nefunctionalitatea sistemului public. In urma cu doi ani de zile, pe cand eram un student ametit din anul 3 al Facultatii de Contabilitate si Informatica de Gestiune din cadrul ASE Bucuresti, m-am angajat la o societate comerciala. Am lucrat la inceput part-time, iar mai apoi, dupa ce-am terminat facultatea, full-time, pe postul de contabil.

Inca din primele luni m-am izbit cu toata forta de functionari. I-am intalnit la tot pasul si ma intreb inca daca scopul lor declarat e sa faca pe prostii. Lunar, fisa postului ma obliga sa depun declaratii si sa obtin diverse alte formulare de la Administratia Financiara – Sector 1 si 2, de la Casa de Asigurari de Sanatate a Municipiului Bucuresti, de la Inspectoratul Teritorial de Munca, de la Casa de Pensii a Municipiului Bucuresti, de la Agentia Municipala de Ocupare a Fortei de Munca, etc.

Teoretic, depunerea unei declaratii in care societatea isi recunoaste datoriile catre diversele institutii ale statului, nu presupune din partea acestor institutii decat o stampila doveditoare a faptului ca au primit aceste declaratii. Nimic mai simplu. Asta in teoria statului roman si probabil in practica oricarui stat civilizat si oricarui stat care acorda un minim de respect contribuabilului cinstit. De aici si pana la nesimtirea individuala a  functionarului public completata de dispretul generalizat, institutionalizat este, in Romania, o cale extrem de scurta. Vreau sa prezint cateva exemple sugestive, prezentate cat se poate de obiectiv, exemple personale care ma fac sa ma intreb de ce nu se doreste civilizarea sistemului public. Ar fi atat de simplu…

…si totusi…

Am sa incep prin a relata cateva intamplari petrecute in cadrul Administratiei Finantelor Publice – Sector 1 (str. Roma – pt. necunoscatori). Perioada de depunere a declaratiilor fiscale (decontul de TVA (Decl. 300), declararea impozitului platit catre bugetul de stat (Decl. 100), declararea impozitului platit catre bugetul asigurarilor si fondurilor speciale (Decl. 102)) este intr-adevar undeva in jurul a 25 de zile. E adevarat, in aceasta perioada de timp s-ar putea evita cozile, in cazul in care lumea s-ar prezenta la ghisee esalonat. Dar, un contabil cu cunostinte minime, realizeaza ca este imposibil sa intocmesti o declaratie atata timp cat nu dispui de datele necesare. Iar acest lucru se petrece abia spre sfarsitul lunii. In consecinta, ultimele 5 zile rezervate acestor declaratii aduc cozi interminabile, nervi si sila in incinta Administratiilor Financiare. Ca o paranteza, am remarcat ca atunci cand se aseaza la coada, fiecare persoana este manata de idei revolutionare si cuvinte aprige impotriva sistemului. In momentul in care a ajuns in fata, toata aceasta revolta dispare brusc sub impulsul finalizarii procesului de stampilare. Ca si cum, ar uita ca peste nici 30 de zile o ia de la capat…

Revenind, ma aflam intr-una din lunile verii trecute, spre finalul perioadei de depunere. Cozile se intindeau in intreaga cladire de pe Roma. La parterul cladirii erau scosi cativa functionari care stampilau declaratii pe masa de la intrare. Tipic romanesc, ilegalitatea era in floare. Pierzand vremea la coada, am remarcat la un moment dat, ca vecinii de suferinta din coada de langa inaintau mult mai repede. Curiozitatea m-a facut sa descopar ceva absolut incredibil. Doamna functionar care stampila, era plecata, iar oamenii isi stampilau singuri declaratiile. Am intrebat unde este respectiva. Mi s-a raspuns ca la toaleta. Am asteptat-o cuminte, nevenindu-mi sa cred ce se petrecea. Cand s-a intors am intrebat respectuos daca i se pare firesc sa lase stampila institutiei la indemana oricui. Socul meu era evident. Ei insa nu i se parea nimic ciudat, desi i-a fost imposibil sa-mi raspunda ce-ar fi facut in cazul in care acea stampila disparea. Stupefiat de indolenta si de lipsa oricarei urme de profesionalism i-am cerut sa-mi spuna cum se numeste (dupa cum stiti probabil, functionarii publici au obligatia sa poarte ecuson din care sa reiasa numele, prenumele si functia). Bineinteles ca a refuzat si sustinuta de oamenii din jur, care nu doreau altceva decat sa termine mai repede, m-a lasat cu buza umflata, descumpanit si siderat.

Daca ati fost vreodata intr-o astfel de institutie ati putut constata cu usurinta ce se intampla cu aceste declaratii pe care noi le depunem constiinciosi, sub amenintarea unor amenzi usturatoare. Ei bine, ele sunt abandonate in cutii de carton, pe holurile imbacsite si invechite ale acestor institutii. Am observat intr-o zi cum deasupra unui tenc de astfel de cutii lasate de izbeliste, trona mandra urmatoarea fraza: „Administratia Finantelor Publice asigura confidentialitatea informatiilor…”. Mi s-a urcat tot sangele in cap, dar ca de obicei, n-am reusit decat sa arunc un zambet amar.

Mai mult, culmea oricarei culmi, mi-a povestit cineva cum a primit un telefon de la un inspector de la Adm. Financiara care il ruga sa-i aduca declaratiile de acum cativa ani buni. La intrebarea fireasca: „DE CE? ca le-am depus lunar” i s-a raspuns nonsalant ca ei au arhiva mare si ca ar dura prea mult sa le caute. BLEAH!!!

Cam tot in acest registru se incadreaza si urmatoarea epopee. Destul de des, sunt nevoit sa obtin din aceeasi mareata institutie bugetara un certificat care sa ateste lipsa datoriilor fiscale. Termenul de eliberare al acestuia este de 5 zile lucratoare. Mda…le sunt necesare 5 zile sa elibereze o hartie conforma cu datele inregistrate in sistemul informatic. Practic, un functionar (poate fi si femeia de servici) introduce numele firmei si da „print”. Cam asta e tot. In fine…mai trist este ca am fost la cea mai acra fiinta care exista – recte inspectoarea care se ocupa de societatea la care sunt angajat (d-na Petcu – pt. cine o cunoaste) – sa obtin acest certificat. Specific ca trecusera cele 5 zile cu pricina. Cu o mutra hatra, ca si cum tot eu eram de vina ca nu o inteleg, imi arunca in sila un „nu-l gasesc” de toata frumusetea. Si se intoarce spre calculator. Am ramas ca bou’ (pentru ca vitel e putin spus) la poarta noua. Intr-un final, ma dezmeticesc si zic: „Pai…pai cum adica? Si eu ce fac? Ce vina am eu?” Raspunsul a venit la fel ca cel de mai devreme: „Eeee…nu stiu…ce sa fac daca nu-l gasesc…vino si tu mai tarziu.” Daca urma de civilizatie pe care o mai am m-ar fi parasit in acel moment, cred c-as fi luat-o de gat si-as fi izbit-o de toate birourile de-acolo. Adica eu n-aveam nimic mai bun de facut decat sa ma plimb de zece ori pe zi la ea pana isi misca ea dosu’ sa gaseasca rahatu’ ala de hartie. Am injurat-o printre dinti si nu numai si-am plecat.

De-ar fi doar asta…si de s-ar intampla asa doar aici….dar nu…

Inspectoratul Teritorial de Munca este un alt loc pe care daca nu stai bine cu nervii si cu inima ai face bine sa-l ocolesti. Daca vezi ce cozi sunt acolo am impresia ca ai tot dreptul sa te intrebi care e diferenta intre ante si post decembrie ’89. Dar pentru a reflecta perfect spiritul de mahala al poporului roman, luna aceasta, desi coada era de 3 lungimi ale cladirii (care nu e tocmai mica), mirifica conducere a acestei institutii s-a gandit sa aduca un cor de colindatori. Era pur si simplu o imagine dezolanta, caragialistica in toata profunzimea ei. Nervi, injuraturi…..liiiinu-i lin si iarasi lin…..nesimtitilor…domn domn sa-naltam….’r-ati ai dracu’…ooooo ce veste minunaaataaa. SUPERB!!! Nu exista ceva mai inaltator si mai sincer.

Cu ceva timp in urma am asistat, tot aici, la o alta scena desprinsa din comediile de prost gust. Printre altele, aici se depun declaratiile lunare, statele de salarii si contractele de munca. Statele si contractele se depun la acelasi ghiseu, la fiecare sector in parte. Cei care isi petrec o mare parte din viata in acea cladire stiu ca la respectivul ghiseu se formeaza doua cozi separate: una pentru state, alta pentru contracte. Motivul e simplu: durata de asteptare (la state merge mult mai repede). In ziua cu pricina, un domn, ajuns in fata, dupa ce facuse toata coada de la contracte (aproximativ o ora), a fost facut cu ou si cu otet (jur ca am crezut ca primeste in dar si-o palma, doua) ca avea de depus, de fapt, state de salarii. Nepierzandu-si calmul (lucru absolut de laudat), a intrebat perfect plauzibil: „Dar de unde era sa stiu la ce coada sa ma asez?” Sigura pe sine, functionara de dupa paravan ii raspunde otarata: „Daca v-ati fi uitat ce scrie pe afisul din spate ati fi vazut!!!” In bodoganelile afurisie ale superioritatii sale, d-na inspectoare, omul se duce cuminte sa priveasca spre locul in care se atintise naprasnic degetul acesteia. Se intoarce mai nedumerit decat plecase si ii spune: „Nu va suparati, dar nu exista niciun afis acolo.” La care madam, cu un aer triumfator: „Odata a existat!!” Am crezut ca explodez de ras si de plans in acelasi timp. Imi este imposibil sa mai caracterizez un astfel de comportament, asa ca las la latitudinea voastra sa decideti daca e de ras sau nu…si mai ales ce e de facut…

Dar ca sa conturez profesionalismul acestei institutii am sa adaug ca mintile luminate ce se afla la conducere au emanat (mi se pare mai potrivit decat „emis” in atare conditii) o idee absolut geniala: posibilitatea de depunere on-line a declaratiilor. Frate, deci da. Asa da, am zis initial. Foarte tare. Asta pana cand a venit si continuarea tipica: le depui on-line, dupa care te duci cu nu stiu ce cod primit in aceeasi cladire pentru confirmare. Magistral!!! N-am mai auzit in viata mea asa ceva. Depui on-line, dar de fapt tot te deplasezi fizic. No more comments!!

In incheiere, pentru a nu mai plictisi (pentru ca sunt convins ca toti ati patit d-astea) as aminti ultima intamplare de acest fel. Locul actiunii: Posta Romana, oficiul nu stiu care. Tot lunar, am de depus prin posta declaratiile catre diverse case de asigurari de sanatate (CASMB, OPSNAJ…) Respectivele scrisori trebuiesc insotite de confirmari de primire. Cum data trecuta (ca de altfel de multe alte dati) la posta nu existau confirmari, m-am dus cu voiosie luna aceasta si-am cerut cateva sa le completez acolo. In final, m-am asezat cuminte la coada, iar cand mi-a venit randul am rugat-o pe respectiva doamna sa mi le capseze si mie. Raspunsul a venit prompt: „da de ce nu ti le-ai capsat de-acasa??? n-avem capsator”. Zic: „pai le-as fi capsat daca aveam ce…dar data trecuta mi-ati spus ca nu mai aveti confirmari.” Dupa ce m-a invatat cum ca ar fi trebuit sa le trag la xerox (???) ma intreaba daca am aranjat scrisorile in ordinea in care sunt si confirmarile ca mi le prinde ea cu agrafe. Ii aprob ca asa am facut, dupa care ia scrisorile, le intoarce cu fundu in sus si incepe sa prinda confirmarile. Zic: „pai stati un pic…ca daca le-ati intors acum nu mai sunt in aceeasi ordine, nu?” Pffff…atat mi-a trebuit…impertinentul de mine a urmat sa fiu aprig pus la punct. „Hai ca dupa ce ca nu ti le pui cand trebuie…bla bla bla…ia si fa-ti-le singur”…si-mi arunca cele 6 plicuri inapoi si 3 agrafe. M-au apucat spumele…logic. I-am aruncat agrafele si anexat un „nesimtito” de toata frumusetea, indemnand-o sa prinda ea 6 confirmari de 6 plicuri cu 3 agrafe.

Nu stiu…pe cuvantul meu…de ce suntem atat de handicapati. De ce ne lasam calcati in picioare? De ce cand se ridica unu si face un pic de gura vin alti 10 si ii zic sa stea jos ca oricum nu schimba el nimic? De ce ne complacem in mizeria asta balcanica? De ce totul e balcanic, desi Romania, geografic vorbind, nu este?? De ce nu se vrea debirocratizarea sistemului public?? Jur ca ma ofer sa iau parte la ea si garantez ca un an este ultra suficient pentru informatizarea intregului sistem. De ce in secolul XXI, cand japonezii circula pe calea ferata cu 500 de km/h noi folosim confirmari de primire, stam la cozi si suntem nevoiti sa interactionam intre noi cand e evident ca nu suntem capabili s-o facem??

P.S.: Stiati ca suntem membri ai U.E. din 2007, dar Posta Romana n-a fost capabila sa imprime un timbru de Europa nici pana acum??? Pentru a trimite o scrisoare in Europa esti nevoit sa lipesti gramezi de timbre. De aceea va sfatuiesc, daca urmeaza sa trimiteti o astfel de scrisoare, sa mergeti la posta insotit. S-ar putea ca saliva d-voastra sa nu va fie suficienta pentru a lipi timbrele necesare.

P.S.2: Zilele trecute suna la firma o doamna de la GDF Suez (fostul DistriGaz) sa faca un sondaj de opinie, ceva de genul. Ma intreaba daca sunt multumit de serviciile furnizate, ca si cum ar avea vreo importanta. Am anuntat-o civilizat ca firma care o plateste pe dumneai este monopol, ca atare daca sunt sau nu multumit pentru dansii e fix frectie. Urmatoarea intrebare a venit firesc: „Daca ar mai exista si o alta societate de distributie a gazelor naturale v-ati abona la respectiva?” Deja ma enerva. „Pai de unde dracu’ sa stiu daca m-as abona??? Credeti ca le aleg dupa denumire sau dupa culoare?? Daca ar fi pretul mai mic, LOGIC!! Tu ce-ai face, tutoooo???”

Trag aer in piept, ma linistesc, va urez un an 2010 lipsit de certuri pe la ghisee, lipsit de cozi, lipsit de ura personala. Stiu ca lipsuri sunt destule, dar astea nu strica niciodata. In rest, sa ne-auzim cu bine ca mai sunt atatea de blog-uit….

Sa traiti…bine…v-am gasit!

Decembrie 9, 2009

Ma strofoc de ceva timp sa intru si eu in randul blogerilor, in randul celor care au impresia ca au ceva de spus, in randul celor care simt nevoia sa-si expuna opiniile on-line, ca si cum cineva ar fi interesat de acestea. Intarzierea intrarii in blogosfera nu a fost cauzata decat de un singur motiv si anume ca pur si simplu ideile imi intrau intr-o dezordine cumplita in momentul in care ma asezam in fata calculatorului. Nici acum n-as putea spune ca miscarea browniana a ideilor mele este mai scazuta, dar mi-am luat inima-n dinti si iata ca am reusit sa trec deja peste partea de inceput, poate cea mai dificila.

Sunt constient ca nu sunt multi cei care vor citi randurile scrise de mine, nici nu intentionez asta. Scopul acestui blog este doar acela de a-mi asterne cateva ganduri si idei atunci cand acestea ma macina. Din acest motiv nici nu voi scrie cu vreo anumita regularitate, ci doar atunci cand am ceva de spus, in orice domeniu, cu precadere in ceea ce priveste viata de zi cu zi, politica si sociala si intamplari personale.

Pentru a nu mai lungi introducerea am sa deschid subiectul care ma obsedeaza de cateva saptamani incoace si sunt convins ca nu numai pe mine: alegerile prezidentiale. S-au scris zeci de mii de randuri, s-au consumat tone de hartie reala sau virtuala, mii de politruci, de simpli comentatori, de analisti care mai de care mai priceputi si-au dat cu parerea. Eu de ce n-as face-o atata timp cat consider ca am ceva de spus?

As incepe cu o intamplare la care am fost partas in data de 1 decembrie anul acesta. In acea seara iesisem impreuna cu prietena mea sa luam o gura de aer imbacsit de Bucuresti si din vorba-n vorba, din pas in pas am ajuns in Piata Universitatii. Eram pe platoul de la TNB, cand in urechi ne-au rasunat cantece anti-comuniste si scandari insufletite. Am traversat sa vedem ce se intampla (curiozitate pe care au avut-o probabil multi in ’89 – sigur ca nu fac nicio comparatie..ziceam si io). Ne-am protapit si noi ca tot romanu’ casca-gura. Ne-au sarit in ochi afisele anti Geoana, anti PSD, anti comunism, anti…anti…anti… O paranteza: am remarcat demult ca acesta e un atribut al poporului roman, in special si probabil al tuturor oamenilor, in general, acela de fi intotdeauna revoltati. Acum, probabil ca ar fi momentul sa recunosc ca n-am fost niciodata un sustinator al lui Traian Basescu. Nu l-am votat niciodata si acum cu atat mai putin. Cu toate acestea, consider ca pot fi un om echidistant, care sa judece limpede si fara ranchiuna.

Tinand cont de aceste lucruri, reiau intamplarea. Stateam impreuna cu prietena mea si ne holbam stupefiati la ce se intampla in jurul nostru. Puterea cerea „jos comunismul”. INCREDIBIL!!!! Pai un calcul logic elementar nu poate conduce decat la o singura concluzie: cand formulezi o cerere „revolutionara” incepand cu imperativul „Jos” se presupune ca te referi la cineva care e „sus”, nu?? Ne uitam unul la celalalt scarbiti, cand prietena mea il remarca in multime pe un fost coleg de generala, culmea consilier (sau ceva de genul) al Ancai Boagiu. Langa noi, in partea dreapta se afla d-na „fata de bideu” (scuze dar nu retin persoanele neimportante). Din acel moment ne era foarte clar ce „vointa populara” ii manase pe oameni in strada. La un moment dat, ne abordeaza doua femei care ne intind o lumanare. Zic: pentru ce? Raspuns: pentru mortii de la revolutie si pentru Geoana. Am ramas stupefiat, pentru a „n”-a oara in seara aia, dar nu si pt ultima. Le-am zis si lor si va spun si voua. Cum e posibila atata nerusinare? Cum sa-ti permiti sa amesteci lucrurile intr-un ghiveci gretos si hidos ca acesta? N-am stiut pana acum ca „Asociatia 21 decembrie” face politica. Nu mai dezvolt, poate alta data, pentru ca mai e un lucru care s-a intamplat in acea seara de 1 decembrie, care a pus pur si simplu capac peste oala fierbinte si aproape data in clocot. Imi sarutam prietena intr-un spatiu public, in tara mea, neostentativ si nederanjand pe nimeni. In momentul urmator, un baiat din spate ma admonesteaza, spunandu-mi: „ce-ati venit sa va pupati aici sa-mi furati mie libertatea?” Am crezut ca glumeste, logic, ce altceva as fi putut sa cred. Dar n-o facea. Era chiar revoltat, cum de mi-am permis sa-i incalc „proprietatea”, probabil. Ei bine, acel eveniment ma va urmari mult timp de-acum incolo si-l voi povesti de fiecare data cand cineva imi va mai vorbi de comunism si anti-comunism. In rest, trageti voi concluziile.

As vrea, in continuare, sa ma refer la cateva lucruri atribuite lui Traian Basescu si care combinate cu un vot dat lui, ma consterneaza. Pentru a nu fi discutii, am sa le iau punctual si am sa astept raspunsuri la ele. Asta fac de cand a inceput aceasta campanie electorala nesimtita despre care o sa vorbesc intr-un articol viitor.

Primele trei sunt cazuri penale si cine ma poate contrazice este rugat s-o faca, argumentand desigur.

1. Agresiunea unui copil este caz penal. Ca o fi sau nu adevarat acel filmulet e putin spre deloc important. Ce conteaza sunt cele 2 marturii ale impricinatului. In prima faza n-a negat agresiunea ci din contra a incercat s-o justifice, pentru ca mai apoi sa jure evaziv pe Biblie.

2. Numirea in functii publice (sef SIE) a unei persoane pe baza unei motivatii ce tine de lucruri personale se numeste trafic de influenta si se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani.

3. Furtul se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 12 ani conform Codului Penal. Furtul unui telefon mobil al unui jurnalist se incadreaza perfect in articolul corespunzator acestei fapte.

4. Lupta anti-comunista impotriva PSD-ului a fost condusa de „Profesorul” Traian Basescu, al carui dosar de securitate nu se mai gaseste, culmea, desi existenta lui nu poate fi pusa la indoiala. Sa nu uitam, Basescu era in ’89 nomenclaturist (deci elitist al PCR) si se afla la Anvers, in calitate de comandant de nava.

5. Atacurile permanente asupra jurnalistilor, incepand cu replici gen „tiganca imputita” si „tonomate” si incheind cu ceea ce s-a intamplat in aceste saptamani sunt cazuri de ingradire a libertatii de exprimare. „tiganca imputita” este o remarca rasista, indiferent daca se foloseste intr-o discutie privata. Folosita de un presedinte de tara poate crea tensiuni incredibile. Singurul care a mai avut opinii asemanatoare din cate stiu eu este un nene ce era salutat cu „Heil”.

Toate acestea coroborate cu inexistenta infrastructurii rutiere, dezastrul infrastructurii feroviare, „lupta anti-coruptie” concluzionata cu nicio arestare, nota acordata de Transparency International, salariile bugetarilor (prietena mea a obtinut in luna decembrie un salariu net de 430 de RON – consilier debutant cu studii superioare), mizeria sistemului de sanatate publica, esecul reformarii sistemului de invatamant si cate si mai cate ma fac sa ma intreb cu ce a putut sa convinga acest om atatea milioane de oameni. De ce in 2004 era toata lumea pornita impotriva lui Nastase si acum cand nu s-a schimbat nimic, ci din contra, majoritatea il apreciaza pe Basescu.

Cum se poate lasa cineva pacalit de faptul ca Basescu lupta singur impotriva tuturor, cand el gestioneaza tot: presedentie, guvern, servicii secrete si in curand si parlament? Este acelasi scenariu pe care l-a aplicat si la primarie. Timp de patru ani de zile n-a facut nimic atunci pentru ca nu avea consiliul de partea sa. Cand i s-a oferit un al doilea mandat cu influenta totala asupra consiliului s-a indreptat spre Cotroceni. Sa vedem ce scuze mai gaseste acum…

Personal, sunt scarbit, socat, dezarmat. Nu mai inteleg nimic si nu vreau sa mai inteleg nimic. Dragi votanti ai marinarului, cum puteti sa va lasati scuipati in fata pentru ca apoi sa lingeti flegma cu pofta si sa ma obligati si pe mine s-o fac? De cata dovada de nesimtire si aroganta mai aveti nevoie? Nu va e suficient sa vedeti cum niste persoane cu aceleasi drepturi si interdictii (teoretic) precum voi, fac tot ce le pofteste „sufletelul”? In ce calitate au fost cei 4 la MAI? Blaga este ministrul de interne suspendat, Videanu este ministrul economiei si al sanatatii, Berceanu este ministrul transporturilor, iar Flutur n-are nici macar aceste calitati. Va invit sa incercati sa patrundeti in Ministerul de Interne. Sa ma anuntati cand reusiti.

Acum, vreau doar sa ma duc la Ministerul de Interne sa-mi linistesc foamea asta de razbunare ce-mi roade stomacul, creierul, inima si sa discut politica in cadrul acestui minister. Singurul lucru bun in tot acest circ este locatia. Nu puteau sa gaseasca un loc mai bun in care sa sarbatoreasca victoria. Este o cladire obisnuita cu „succesurile” si cu realizarile marete.

Va doresc un cincinal placut, voua, oameni ai muncii. Proletari din toate tarile, uniti-va!!