Parfum de Bucureşti

Eheeee….trecură luni şi luni de-a rândul în care blogul meu a dormitat…şi totuşi, iată că într-un final m-am hotărât să suflu colbul încecăcios de pe el şi să-l revitalizez. Explicaţiile şi motivaţiile sunt de cele mai multe ori puerile, aşa că o să evit să le formulez.

Sunt convins că mulţi dintre voi aveţi „şansa” uluitoare de a circula cu mijloacele de transport în comun (indiferent de oraş). Nu-i aşa? Eu unul am beneficiat de această „plăcere” de când „muma m-o făcut”. În ultimii ani, le-am utilizat din ce în ce mai des. Sau mi s-o părea? O fi, probabil, din cauza faptului că am ajuns la limita răbdării în ceea ce priveşte transportul public. De multe ori, mă surprind imaginându-mi cum încep să urlu în autobuz. Pe cuvânt. Probabil că am şi ceva probleme la „cucurigu”, iar dacă voi nu vă regăsiţi în situaţiile trăite de mine şi creionate mai jos, o să-mi confirmaţi temerea referitoare la problemele mele psihice.

Iată cum stau lucrurile. Sunt client fidel al liniei 182 şi fin cunoscător al întregului arsenal de întâmplări, de „parfumuri” şi de ciudaţi ce poposesc în autobuzele de pe acest traseu. Din start, trebuie să precizez că nimic nu se compară cu peripeţiile pe care trebuie să le îndur dimineaţă de dimineaţă, atunci când mă îndrept spre servici. Iată cum decurg primele ore ale majorităţii zilelor mele… De specificat şi de adăugat sunt cele 40 de grade Celsius, pe care le îndurăm de ceva luni încoace. Acestea sunt foarte importante pentru a întregi peisajul semi-apocaliptic pe care vi-l voi descrie.

După o noapte în care cu greu reuşesc să adorm, „graţie” urletelor lătrătorilor din cartier, mă trezesc în huruitul maşinilor (fie ele bormaşini, fie autoturisme). Nu trece lună în care unul sau altul din bloc să nu găsească ceva de găurit, de reparat sau de modificat. În fine… tot răul spre bine…dacă n-aş avea un somn adânc aş fi putut economisi banii destinaţi cumpărării unui ceas deşteptător.

După ce, cu greu reuşesc să mă dezemticesc cu ajutorul apei reci, valul de căldură mă izbeşte în freză în câteva secunde, cum deschid geamul. Încă o zi în care voi avea draci. E evident, o simt… se simte în aer. De fapt, nu… nu se simte nimic în aer. Asta cred că mă indispune… asta mă enervează… preconizez tot ce va urma să se întâmple.

Ies pe uşă (logic!! că doar nu-s chiar atât de nervos încât să încerc alte variante). După ce aştept să se irosească cele 5 minute de fâţăieli cu liftul ale vecinilor, prind momentul să-l chem şi la etajul meu. Invariabil este la ultimul etaj. Ştiu că pare ilogic, dar eu aş interzice celor de la ultimul etaj să circule cu liftul. Faptul că îmi provoacă disconfort mi se pare un argument foarte solid şi suficient.

Mă urc în lift. Noroc că sunt obişnuit şi am fost destul de perspicace să mă dau cu ceva mai mult parfum, pentru că altfel, duhoarea de ţigară ieftină, fără filtru, m-ar fi impregnat definitiv pentru tot restul zilei. Nu vi se pare firesc?… pleacă omul la servici (om important, nu aşa ca mine)… n-are el timp să mai aştepte până iese din bloc… nu mai bine îşi aprinde ţigara în lift? Liftul – spaţiu public? Hai să fim serioşi… aţi văzut voi public în lift? Buuun… reuşesc să evadez din „putoarea carpaţilor”… fără filtru, evident… şi dau cu ochii de varianta hard a ghetourilor anilor ’30 din filmele americane. Ce să fie, ce să fie? Exact…HOLUL BLOCULUI! Graffiti (cu multă îngăduinţă numite aşa), flegme, ciungă, zgârieturi, arsuri, înjurături (de asemenea, cu multă îngăduinţă numite DOAR aşa), hârtii, miros de urină amestecat cu miros de clor refolosit… Vă imaginaţi? Sunt convins că nu-i nevoie… cunoaşteţi prea bine. Ieşit din bloc, mă strecor printre angajaţii firmei de la parter care, evident, încep ziua de lucru cu o binemeritată pauză de ţigară.

Primii paşi ai zilei ar trebui să fie veseli şi plini de viaţă, nu? Ei bine, la mine nu sunt deloc aşa. În timp ce-i parcurg, printre matahalele câineşti ce-şi abandonează corpurile pe unde apucă, îmi licăre în minte o singură idee: ajung la servici şi sun la hingheri. Păi nu mai suport… logic că acum, în zorii zilei, întreaga familie patrupedă, ce numără pe puţin 20 de exemplare, îşi doarme somnul (de-ar fi de veci…). Doar şi-au făcut datoria toată noaptea… Dacă se trezeşte vreun apucat să înceapă cu dragostea faţă de animale şi prostii d-astea, să facă bine să vină să-i ia pe toţi, să şi-i bage dracu’ în casă, să-i hrănească şi să le ofere dragoste. Eu nu sunt capabil şi ca atare nu vreau să fiu obligat să o fac. Clar? Îmi iubesc familia… e suficient, consider eu. Prefer calitatea, nu cantitatea. Când îi aud pe unii susţinând inepţii de genul: „eu iubesc animalele”, le doresc din tot sufletul să trăiască printre viermi, muşte şi balegi de vacă. Nu există aşa ceva. La nivel declarativ, poate. Dar atât. Iubirea este individuală, indiferent cui i se adresează.

AM REUŞIT! Am slalomat cu succes şi azi printre „comunitari”. Am ajuns la colţul străzii. Aici alte „arome”. Non-stopul de-aici găzduieşte de-a lungul nopţii cei mai „eminenţi” vecini din cartier. Şi asta lasă urme în nasurile trecătorilor… adânci… foarte adânci. Magazinul combinat cu aprozar adunat cu cârciumă plus terasă boschetărească (100% fără autorizaţie), toate înmulţite cu damful amintit, oferă o imagine idilică.

Şi-am ajuns în staţia de autobuz (sau de taxi, depinde cum „vrea muşchii lor”). Ai zice că mai am doar un pas mic până la a mă urca în autobuz. He he! Pas mic pentru om… pentru omul dintr-o ţară civilizată, pas uriaş pentru mine şi pentru voi. Ştiu prea bine că am acum 20 de minute la dispoziţie să-mi adun gândurile şi să mă pregătesc pentru dificila experienţă ce va urma. Îmi aprind o ţigară. Practic a doua, după cea fumată involuntar în lift. Lângă mine, copilul florăresei este iniţiat în tainele economiei de piaţă, în viziune românească: mai puţină economie, mai multă piaţă. În funcţie de anotimp, vinde ce poate. Azi are porumb şi pepeni. Primeşte de la o mamaie o bomboană. O smulge din mâna acesteia, ca şi cum i s-ar fi cuvenit, rupe ambalaju’, azvârle bomboana pe gâtlej, iar ambalajul în bătaia vântului. Dinspre florărie, vine mă-sa într-un suflet. Zic: să vezi drăcia dracului, vine să-i atragă atenţia că a aruncat pe jos. He he! Destul de simpatic în inocenţa mea, nu? Venise să vadă ce primise fi-sa şi de ce nu împarte cu ei. Se apropie maşina. E cam a patra care face acest gest pe ziua de azi. Sigur, două au fost de pe cealaltă rută ce are staţie aici, iar două, ce credeţi, se retrăgeau. Or fi fost extenuate, na! Ce să ceri… Mă reped spre coşul de gunoi să sting ţigara. Termenul „coşul de gunoi”, are la noi, un înţeles mult mai larg decât şi l-ar putea imagina cineva. El se întinde, de obicei, în toată aria delimitată de gardul din jurul stâlpului pe care se află obiectul acela de plastic în care se depozitează gunoi. Motivul este simplu… gunoierii ridică gunoiul de aici când îşi aduc aminte. Sau poate că o fac special atât de rar, tocmai pentru a demonstra tuturor că românii se inghesuie să arunce la coş cele netrebuincioase. Să nu fiu rău… cu puţină dexteritate, se găseşte întotdeauna loc pentru un muc de ţigară.

Am învins! M-am urcat în maşină. Momentan îmi rearanjez hainele pe mine. Ascensiunea în autovehicul este o încercare dificilă, iar astăzi am fost printre învingători. Mă uit cu dispreţ şi satisfacţie la cei care au rămas pe din-afară… pe mulţi îi cunosc, concurez zilnic cu ei pe un loc pe scară. O, nu!! Bucuria începe să mi se atenueze. Se pare totuşi că n-am fost chiar atât de norocos pe cât credeam. Am nimerit într-o maşină fără aer condiţionat, d-aia cu geamuri mici, făcute la mişto. Voi aţi înţeles de ce Mercedes-urile RATB-ului, cele cu aer condiţionat, au geamuri mai mari decât cele fără aer (de niciun fel, practic)? Pffff…să vezi show acum. Şi iar am uitat să-mi iau tricou de schimb. Te pomeneşti că pramatiile alea care nu reuşiseră să se urce în autobuz, de fapt văzuseră geamurile mici şi m-au împins pe mine, să se hlizească la adresa mea. Mda… asta trebuie să fie… las’ că mâine le-o coc eu lor. Cu ideile astea bine-definite, iată că parcurg prima staţie. Perioada de acomodare a trecut. De-aici încolo încep să percep ce se petrece în preajma mea…

Deseori mă cuprinde un sentiment de compasiune vizavi de francezi. Săracii, cât şi-or fi dorit să deţină şi ei un miros asemănător cu cel din autobuzele noastre, dacă au fost capabili să creeze acele tipuri de brânză puturoase. Damf de brânză coclită, transpiraţie stratificată, jeg încrustat… nimic nu lipseşte azi. Sunt toate la locul lor, mă testează. Şi-au propus să mă învingă, dar nu s-au prins că le cunosc prea bine, le-am şi ierarhizat. Cu toate acestea, mi-e greu să înţeleg cum poate cineva să pută încă de dimineaţă. Poate ar fi indicat să-i sfătuiesc pe cei de la RATB să insereze printre clipurile cu câini vagabonzi şi copii pierduţi şi nişte imagini cu săpunul şi cu proprietăţile sale benefice. Într-o zi, stăteam lângă o femeie şi pur şi simplu n-am mai suportat „aerele pe care şi le dădea”. I-am spus de la obraz: „mamă, ce pute!”. Cică sunt nesimţit şi că o s-ajung şi eu la vârsta ei şi-o să văd atunci. Mi-a sunat a blestem asta. Păi nu vreau tanti să ajung la vârsta ta dacă asta e condiţia. De la o anumită vârstă înţeleg că grijile vieţii îţi ocupă timpul destinat curăţeniei corporale. Mai ştii…

În general, după Kaufland, se eliberează mai mult de jumătate din scaune. Evident, bătrânii coboară încolonaţi să se aprovizioneze. Poate că ar fi util să-i înştiinţeze cineva că puteau să ajungă şi după ora 11 la „piaţă”. Mâncarea nu mai e raţionalizată!!! Cel puţin deocamdată. De ce-or simţi nevoia să fie primii în magazin? De ce trebuie să mă obosească pe mine cu privirile lor hâde atunci când refuz să le ofer locul în autobuz? Într-o zi stăteam în faţă, la prima uşă, coborând în fiecare staţie să fac loc. După vreo patru staţii, o doamnă bine, cu pălărie cu boruri largi, mă apostrofează: „Auzi tinere, de ce nu te duci tu la uşile din spate? Mai eşti şi bărbat.” E hai că asta-i bună… n-am ştiut că facem discriminări sexuale în autobuz. Uite unde a dus egalizarea între sexe…

M-am aşezat. Stau lângă un bătrânel simpatic, cu o sacoşă goală în mână. O fi uitat să coboare? Treaba lui, zic şi mă cufund în lectură. Mda… am năravul ăsta. Îl simt pe bătrânel dornic de  conversaţie. Pfooaiii… asta-mi mai lipsea. Nu suport să se bage lumea în seama cu mine. Poate că-s ciudat, dar asta e. „Ce carte citeşti?” E clar. Am pus-o! Sunt condamnat să-i aud povestea vieţii. La Floreasca, apar şi primii cerşetori. În speţă, este vorba de celebrul copil (maxim 10 ani) cu al său câine (maxim 10 luni) în braţe. Îngaimă o rugăciune, un cântecel… lucruri comune. Îl cunosc… am avut chiar contact verbal cu el. Cu ceva timp în urmă se freca de mine, încercând să se strecoare spre spatele autobuzului. Plin de jeg, desculţ, însoţit de patrupedul puricos mă scârbeşte. Ce să fac… ăsta e adevărul. Judecaţi-mă. I-am spus atunci să stea locului că nu trece pe lângă mine… atât mi-a trebuit. A coborât la prima, adresându-mi o ploaie de înjurături. Firesc, nu? Cântecelul, rugăciunea şi „să v-ajute bunul dzeu” erau pentru cei care meritau… nu pentru mine, un nenorocit hain. În fine… acum, a mai adăugat şi el ceva miresme la aerul consistent din jur.

Brusc, îmi dau seama că nu mai aud vocea bătrânelului de lângă mine. Coborâse şi n-am reţinut la ce facultate era nepotă-su. Cu puţin noroc îl întâlnesc şi mâine. Mă reapuc să citesc. Cel puţin încerc. În spatele meu se aude un zornăit de telefon. Dă-mă dracu’! O paraşută care-şi povesteşte viaţa complet plictisitoare la telefon. Ce mă enervează. Ştiu foarte bine că astfel de persoane vorbesc jumătate de oră fără întrerupere. Şi eu care nu suport să vorbesc la telefon în general şi cu atât mai puţin în mijloacele de transport în comun… Am ajuns la Perla, când domnişoara anunţă cu durere în glas: „Hai că mă lasă bateria”. Hai să mori tu… conectează-te la aia de la autobuz… să nu ratezi ceva. Singurul gând bun care-mi trece acum prin minte e că cică ăia care vorbesc mult, mor mai repede. Daaaaa!!! Aaaaa… ba nuuuu…stai aşa… că în zvonul ăsta nu se pomeneşte nimic de cei care ascultă mult prea mult din ce vorbesc alţii, chiar fără să-i intereseze câtuşi de puţin. Oops!

Se urcă domnii controlori. Şase! Am abonament… mă doare la bască. Se stârneşte un mic scandal. Logic. O doamnă susţine că a compostat biletul, dar pentru că i s-a părut că nu funcţiona compostorul, l-a mai băgat o dată. Are prea multe găuri acum. Biletul, nu doamna. Şi capetele controlorilor. După ce se conving că doamna avea dreptate, i se adresează: „Dar de ce nu v-aţi dus la alt compostor dacă aţi văzut că ăsta nu funcţionează?” Mda… chiar aşa… de ce dracu’ nu s-o fi gândit femeia să încerce toate compostoarele pe rând, ca şi cum n-ar fi fost acelaşi lucru. N-ai cu cine…

Mai am două staţii… lejere de obicei. Mai am câţiva colegi de suferinţă. Printre ei, unul cu un bagaj voluminos şi cu o plasă de rafie. Se duce la gară, probabil. Se simte că-i de la stână. După miros şi după aspect. Hopa! Staţi aşa… că se urcă cei mai hazlii cerşetori din câţi am văzut. Trecuse ceva timp de când nu mă mai delectasem cu ei. Un el şi o ea… el cu barbă, ea cu batic… amândoi îmbrăcaţi în negru şi mohorâţi. El ţine în mână o hârtie pe care cu greu se mai desluşeşte: „Certificat de deces”. Tipii ăştia sunt pur şi simplu cei mai ghinionişti oameni în viaţă. Dar şi cei mai fertili, în acelaşi timp. O dată pe săptămână le moare câte un copil. Şi de fiecare dată sunt nevoiţi să-l ridice de la morgă, dar bineînţeles că n-au bani. Ce nenorociţi!! I-am şoptit o dată unei femei care le întindea nişte bancnote: „Nu le mai daţi, doamnă, că şi acu’ două săptămâni le-a murit copilul!” Răspunsul ei m-a lăsat fără replică: „Ştiu mamă, dar lasă-i că sunt amărâţi.” Cum dracu’ sunt amărâţi mă, nene? Au până-n 30 de ani, au mâini, au picioare, nu le-a murit niciun copil… să pună mâna la muncă, trântori scârboşi.

Ei… dragii moşului… călătoria noastră se apropie de sfârşit. Am ajuns la servici. Trebuie să cobor. Păcat, mă obişnuisem. Noroc că mâine o iau de la capăt. Şi pân’ atunci, trebuie să mă mai şi întorc acasă. Ce chin!! Ce oroare!! Momentan sunt mai obosit decât dacă aş fi muncit opt ore. Am ajuns la servici gata ostenit… Halal performanţă, halal eficacitate voi mai avea…

Una din problemele fundamentale ale poporului român este aceea că este foarte influenţabil. Dovadă: în ţară, oamenii cu oarecare capacităţi tind să deprindă obiceiurile celor inferiori lor. În schimb, când trec graniţele ţării se comportă din ce în ce mai onorabil. Şi asta nu pentru că n-ar mai fi influenţabili, ci doar pentru că cei de la care încep să copieze comportamente sunt civilizaţi şi formaţi într-un anume spirit civic. În schimb, pătura aia împuţită a românilor, aroma aia de brânză aflată în putrefacţie, aia trebuie stârpită. Ăştia se vor comporta la fel în orice mijloc de transport în comun, indiferent de ţară. Vor vorbi tare şi-n Paris, vor cerşi şi-n Roma, vor scuipa seminţe şi-n Barcelona. Diferenţa este dată doar de accentul cu care flegmează şi de graiul în care-ţi adresează: „aşa să v-ajute dumnezeu, mânca-v-aş”.