Baubau

Fii cuminte, că vine baubau şi te papă!!

Există cineva căruia să nu-i fi spus părinţii cuvintele astea?

Baubau, monstru’, băbăluc, cârna, vampiru’, dumnezeu

Omul s-a născut liber. O frază cu care evident nu sunt de acord. Sau dacă aş putea accepta că s-a născut liber, atunci cu siguranţă s-a avut grijă ca din primul moment în care a devenit cât de cât conştient să i se îngrădească absolut orice urmă de libertate. Cum? Simplu, prin orânduire, prin dogme, prin tradiţii, prin morală, prin legi, prin religie, etc. Metode sunt nenumărate, dar toate au acelaşi rezultat.

Din momentul în care oamenii au început să se organizeze în primele grupuri, din acel moment a dispărut orice formă de libertate. Conducătorii din orice vremuri au realizat că pentru a stăpâni un anumit număr de oameni este necesar ca aceştia să se ghideze după aceleaşi legi (scrise sau nu), să judece la fel (dacă se poate cât mai puţin), să se raporteze la acelaşi sistem de valori. Inevitabil a apărut întrebarea referitoare la cum s-ar putea realiza aceste lucruri. Cum ai putea convinge o masă de oameni să asculte ceea ce le spui? Ba mai mult, să ajungă să creadă cu tărie că acele lucruri sunt adevărate şi benefice pentru ei? Răspunsurile au venit imediat şi foarte uşor şi s-au bazat pe firea umană credulă, îngustă în gândire şi din ce în ce mai puţin instinctuală.

Orice societate (“totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice” – dexonline.ro) este guvernată după anumite principii şi legi. Nu neg că acestea reprezintă un rău necesar. Problema apare atunci când unele dintre ele sunt depăşite şi dovedit eronate, dar cu toate acestea au mare “lipici” la publicul larg. Cel mai bun exemplu în acest sens este religia. De orice fel ar fi, orice ar susţine (din punct de vedere spiritual, să zicem), religia a fost şi din păcate este cea mai importantă formă de manipulare a conştiinţei umane.

Pentru a înţelege ce-am vrut să vă spun în preambul, v-aş întreba doar atât: de ce avem nevoie de o ameninţare permanentă pentru a înfăptui lucruri pozitive? De ce numai sub pretextul unei pedepse (divine) încercăm să ne detaşăm de faptele negative? Sigur, ar fi de discutat cine şi ce stabileşte această categorisire a faptelor, vorbelor, etc. în bune şi rele. N-am să mă refer la asta acum, ci voi discuta pe baza sistemului de valori pe care majoritatea îl acceptă.

Între acel “baubau” de care aminteam la început şi acel “dumnezeu” creştin, iudaic sau islamic nu este nicio diferenţă de fond. Sigur, cât eşti mic nu poţi fi impresionat decât de imagini vizuale sau auditive. Din acest motiv părinţii îşi sperie copiii cu personaje imaginare identificate prin nume scornite din diverse interjecţii: BAU! În toate culturile globului există personaje negative tradiţionale şi toate au cam aceleaşi caracteristici: sunt urâte, negre, bătrâne, etc. Motivaţia e cât se poate de banală. Scopul lor definit este acela de a speria copiii şi de a le induce ideea că “dacă nu fac cum li se spune, uite ce-i paşte”. Ulterior, când omul se maturizează, frica de astfel de personaje conturate doar vizual şi auditiv (după cum am spus) începe să scadă. Şi atunci este nevoie ca el să fie altfel ameninţat, dar cam după aceeaşi metodă. Astfel a apărut religia. O sperietoare pentru cea mai mare parte a omenirii. Metoda ei principală este ameninţarea cu pedepse precum: izgonirea în iad, transferul păcatelor către descendenţi ş.a.m.d.

Dar hai să ne gândim cum a apărut religia creştină şi să încercăm să răspundem la câteva întrebări “blasfemice”.

Creştinismul s-a născut odată cu un personaj numit Iisus, undeva în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, într-un ţinut minuscul numit Iudeea. Ca să ne încadrăm în timp aş aminti că în acea perioadă, Imperiul Roman era în plină ascensiune şi tindea să acopere toată acea zonă a Orientului Apropiat şi Mijlociu. Organizarea armată a acelor, pompos spus, state era egală cu 0. Ba chiar cu -1 comparativ cu armatele de care dispunea vastul Imperiu Roman. Era evident că n-aveau nicio şansă să evite cotropirea şi asimilarea. Şi majoritatea nici n-au opus mare rezistenţă. Sălbaticilor din acele ţinuturi le rămăsese o singură cale: speranţa că peste ani vor reuşi să se elibereze. Dar mintea lor limitată nu le permitea să creeze strategii militare sau nu ştiu ce planuri măreţe aşa că se mulţumeau să considere că Dumnezeu le va oferi salvarea trimiţându-le un Mesia, un Christos, un salvator divin. Credinţa în astfel de personaje fantasmagorice, reprezentante ale binelui este multimilenară. Absolut toate popoarele, mult premergătoare iudeilor îşi creaseră astfel de zeităţi închipuite menite să-i apere de orice, cu anumite preţuri plătite: de la lucruri pur materiale (sacrificii) la fapte de omenie, etc. Şi în Iudeea au existat mulţi care s-au autodeclarat Mesia. Unii au fost crezuţi de oameni, alţii nu. Fiecare a avut adepţii lui, asta e cert. La fel s-a întâmplat şi cu acest Iisus, un personaj despre a cărui viaţă se cunosc foarte puţine, din punct de vedere strict istoric.

Întrebarea care se pune este cum au reuşit aceşti rudimentari să-şi impună credinţa în întreaga lume. Se pare că punctul de cotitură l-a reprezentat însuşi aşa zisul Apostol Pavel. Numele său real era Saul şi era originar din Tars. Acest “apostol al lui Iisus” nici măcar nu l-a cunoscut faţă-n faţă pe Iisus.  Mai mult decât atât, el a fost un anticreştin convins, ordonând uciderea multora din tribul format în jurul lui Iisus. Motivul era simplu: el considera că doctrina susţinută de aceşti primi creştini le crea drum liber romanilor în dorinţa lor de a acapara toată zona. Prin fraze de genul “iubeşte-ţi aproapele”, “întoarce şi celălalt obraz”, etc. iudeilor le dispărea şi ultima fărâmă de patriotism. Dar cum Pavel era un bun strateg, se pare că a realizat că dacă iudeii puteau fi astfel păcăliţi, la fel s-ar putea întâmpla cu oricine altcineva. Ca atare, în jurul anului 36 e.n., potrivit multor autori, Pavel se afla în drum spre Damasc, unde urma să ordone persecuţia creştinilor din acele locuri. Venindu-i ideea că ar putea insufla această credinţă pacifistă chiar romanilor, ajuns în Damasc, spre surprinderea tuturor a declarat că se converteşte la creştinism. De aici încolo a urmat drumul pe care îl cunoaştem, cu propovăduirea acestei religii în tot Imperiul Roman. Şi iată cum, din dorinţa de a distruge Imperiul Roman (lucru realizat), acest personaj a reuşit să păcălească milioane şi milioane de oameni.

Ordinea cronologică a celor trei mari religii aşa zis monoteiste ar fi: iudaism, creştinism, islamism. Au existat şi există nenumărate conflicte zonale şi chiar mondiale iscate de neînţelegerile dintre aceste religii. Cele mai dure bătălii din istoria omenirii s-au purtat cu crucea în mână, în slujba dumnezeilor celor 3 religii. Ceea ce este şocant este faptul că, de fapt, aceste religii se subordonează aceluiaşi dumnezeu, au aceleaşi reguli, SE ACCEPTĂ una pe cealaltă şi nu se contrazic niciun moment în ceea priveşte esenţa lor. Cum se pot explica atunci aceste conflicte permanente şi de cine sunt ele iscate şi întreţinute? Cu ce scop? Nu cumva oare din aceeaşi dorinţă de a stăpâni şi de a subjuga omenirea?

Ştiaţi că, de exemplu, Iisus este menţionat de mai multe ori în Coran? Că Mahomed nu-i ştirbeşte autoritatea? Interesant, nu? În numele cui luptă atunci musulmanii extremişti? Dar creştinii extremişti?

Dar lucrul mai şocant pentru un proaspăt învăţăcel în ale religiei este acela că tocmai poporul din care se trage Mesia ăsta al nostru, poporul ăla pe care venise el să-l salveze şi să-l elibereze pentru a doua oară, tocmai acel popor nu l-a crezut niciodată şi nu l-a acceptat niciodată. Cum e posibil ca tocmai teritoriul în care a apărut şi şi-a desfăşurat toate faptele ieşite din comun, tocmai acel teritoriu să nu fie convertit la creştinism? Nu e ciudat?

În fine…sunt multe de spus şi mai ales de studiat, cert e că este inexplicabil cum atâţia oameni (mulţi dintre ei foarte luminaţi) “au pus botul” la această farsă enormă, la această modalitate de ţinere în frâu a maselor.

Sunt de acord că oamenii trebuie să respecte anumite norme. Sunt de acord ca acestea să fie reglementate de legi. Sunt de acord ca mintea să ne guverneze viaţa şi faptele. Dar nu sunt sub nicio formă de acord să fiu manipulat în cel mai grosolan mod cu putinţă, să mi se vândă gogoşi stricate, să trăiesc sub teroarea unor pedepse inexistente.

Cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte această manipulare sunt chiar eu. Învăţat din familie, ca oricare altul, cu tradiţiile astea imbecile, ajunsesem să cred că vreau să devin preot. Incredibil unde te pot aduce astfel de minciuni. Din fericire la mine a fost doar o rătăcire copilărească, dar sunt mulţi care n-au mai reuşit să-şi revină. Sunt mulţi (prea mulţi) care cred că dacă se închină de 2 ori şi nu de 3 şi-au pierdut locul la geam în casa lui Dumnezeu, că dacă nu aprind lumânările nu ştiu cum, se va dărâma cerul. Sunt prea mulţi care se închină şi pupă icoane, deşi în acelaşi timp cred că nu trebuie să-ţi faci chip cioplit. Sunt prea mulţi care cred că religia creştină e monoteistă, deşi are cei mai mulţi zei comparativ cu orice altă religie existentă vreodată.

Nu neg existenţa unei fiinţe superioare, nu neg credinţa nimănui. Îmi doresc doar ca toţi cei care susţin că au anumite convingeri să fie în prealabil informaţi. Îmi doresc eliminarea botezului înainte de majorat. Mi se pare cel mai mişelesc lucru posibil. Cine îţi dă dreptul, ce dumnezeu ţi-ar permite să decizi pentru altul?

Am prezentat lucrurile cam dezordonat, dar asta doar din dorinţa de a spune cât mai multe. Probabil că în timp voi detalia fiecare lucru în parte. Ideea e să ne informăm cât mai mult cu putinţă şi să fim capabili să distingem adevărul de fabulaţie. Nu sunt copil de ţâţă şi ca atare n-am nevoie de niciun baubau care să mă determine să nu fac rău.

Nu mai accept să fiu călcat în picioare şi umilit în ultimul hal de o credinţă falsă creată de nişte tribali. Dacă într-adevăr există un dumnezeu el nu poate face rău, este împotriva denumirii şi a naturii sale. El nu poate avea contracandidat şi n-ar fi răzbunător, aspru, criminal, etc. N-am să înţeleg niciodată motivaţia liberului-arbitru în creştinism. De ce trebuie să-mi aleg eu soarta atâta timp cât dumnezeu e peste tot? Ce urmăreşte el cu chestia asta? De ce are nevoie de ofrandă, de ce m-ar jertfi? De ce mi-ar permite să păcătuiesc? Cu ce scop? Doar aşa pentru a mă trimite în cazanul cu smoală? Dacă ne iubeşte şi e atotputernic, de ce nu ne-a creat pe toţi pozitivi, buni? De ce există “rău”? N-are niciun sens…

Oamenii au creat credinţa. Asta e clar. Din dorinţa de a găsi un responsabil pentru lucrurile pe care nu şi le puteau explica, din dorinţa de a căuta o speranţa acolo unde nu se mai întrevedea niciun viitor. Nimic rău în asta. Mârşăvia a apărut abia în momentul în care unii s-au gândit să se folosească de aceste credinţe pentru a-i stăpâni pe ceilalţi. Aşa au creat religii, au înverşunat popoare, au scăpat de “gura lumii” şi au putut să-şi dezvolte planurile, fără niciun scrupul.

Când ne vom trezi? Sunt tare curios ce se va întâmpla atunci…

Etichete: biserică, creştinism, dumnezeu, religie