Smiorcăieli demne

Ţin să vă anunţ, cu mare fast, că m-am hotărât ce vreau “să mă fac când o să fiu mare.” Ei bine…vreau să mă fac profesor. Da, da…aţi auzit bine…chiar profesor. Imediat am să vă explic de ce.

Nu există săptămnă în care să nu apară probleme în sistemul de învăţământ românesc. Sigur, “sistem” e mult spus…şi comparabil ca exagerare cu “industria” muzicală românească. Când ţi-e lumea mai dragă apare câte-un lider de sindicat mândru care-şi revarsă nervii şi lacrimile. Culmea e că nici măcar nu şi le revarsă pe ale lor, având în vedere că toţi sunt burduşiţi de plocoane care mai de care. Mă rog…nu avem dovezi, nu comentăm. Practic sunt un fel de bocitoare de meserie. În iernile lungi ca cea pe care tocmai o trăim, stau şi mă gândesc de ce dracu’ există atâtea sindicate. Cel puţin învăţământul musteşte de sindicate. Mintea mea nătângă mă îndeamnă să cred că ăsta este unul dintre motivele primordiale care îi fac pe profesori să primească, an de an, doar oasele bugetare, roase de carne. Cum să prezinţi vreun pericol (în sensul bun) atâta timp cât tu eşti complet dezorganizat (sau mai bine zis, excesiv de organizat)? Cum să ajungi la un acord cu Guvernul, când tu eşti atât de “dezacordat”? La ce bun atâtea zeci de sindicate? Chiar există atâtea păreri distincte într-un singur domeniu?

Cel mai bun exemplu de lider sindical inutil pare a fi Radu Opaina. Vi-l amintiţi? În urmă cu ceva ani ajunsese să cocheteze cu vedetismul. Era acel Cristian Ciocan al zilelor de-atunci. Dumnealui n-avea legătură cu învăţământul, ci cu asociaţiile de proprietari sau ceva de genul. Auzi…şi asociaţiile de proprietari au nevoie de cineva care să le reprezinte. În fine…După ce mulţi ani de zile era responsabil cu tămbălăul, a fost numit director general interimar la R.A.D.E.T. N-a stat acolo decât vreo 4 luni, motivându-şi demisia prin acuze, evident. De curând l-am revăzut la TV, bineînţeles în funcţia de preşedinte al Federaţiei Asociaţilor de Proprietari din România. Pffffff….e un fel de Mircea Sandu. Ceea ce vroiam să scot în evidenţă este gargara acestor persoane care, practic, nu fac nimic. Una e să urli la cineva să dea mai repede zăpada din faţa blocului şi alta e să pui mâna pe lopată. Cam la fel s-a întâmplat şi cu Miron Mitrea, Ilie Şerbănescu (un om pe care-l respect) şi cu mulţi, mulţi alţii…

Acum să revenim la dorinţa mea de nestrămutat de a mă îndrepta spre profesorat. Ştiu că pare ciudată, dar consider că o asimilaţi ca fiind aşa tocmai din cauza acestor maimuţăreli şi smiorcăieli televizate. Ştiu că mi-aş atrage oprobriul dacă aş avea curajul să-mi expun punctul de vedere. Şi uite că am, chiar dacă nu dispun decât de varianta aceasta internautică de comunicare. Iată de ce consider neîndreptăţite doleanţele săptămânale ale profesorilor:

- nu cunosc altă meserie în care programul de lucru să fie de 4 ore (în cazul învăţătorilor) sau de 6 ore (în majoritatea cazurilor); ca urmare, consider firească clasificarea acestei meserii ca fiind una part-time

- nu cunosc altă meserie în care angajaţii să dispună de concedii de odihnă atât de lungi; sigur, ei sunt obligaţi să vină pe la şcoală, dar hai să fim serioşi…

- am impresia că de curând s-au eliminat sporurile, dar până acum, pe lângă altele, ei beneficiau de un spor de control al lucrărilor scrise; mă întreb cum naiba se calcula sporul ăsta, după ce formulă sau ce procent reprezenta

- niciun alt angajat, al statului sau nu, nu beneficiază de pauze de 10-15 minute la fiecare 45-50 de minute de muncă

Spuneţi-mi voi de ce nu m-aş face profesor? Şi ar mai fi multe altele, dar, cum ţelul meu suprem este să devin profesor universitar, tare mi-aş dori să vă relatez câteva “povestiri din studenţie.”

Am terminat Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune (după cum am mai amintit într-un post anterior), din cadrul A.S.E.-ului şi în prezent urmez un master tot aici (şi eu tâmpit…după ce m-au frecat la melodie 3 ani de zile, nu ştiu ce m-a determinat să insist în prostia mea). În primul şi în primul rând, metoda de admitere este realizată în aşa fel încât să intre cine îşi doreşte, nu cine e capabil. Sau, mai corect spus, cel căruia îi permite buzunarul, nu neapărat cel căruia îi permite circumvoluţiunea. Pentru a fi admis la A.S.E., ai nevoie de o serie de calităţi, asta clar: memorie (grilele sunt aceleaşi de la an la an, totul e să le priTOCEŞTI bine), gândire strategică (alegeţi cu mare băgare de seamă unde te aşezi), înzestrare psihologică şi capacitate de analiză a firii umane (mare atenţie lângă cine te aşezi, citeşte-i emoţiile – cu cât îşi roade mai multe unghii, cu atât e mai bine pregătit), etc. Dar cea mai importantă calitate, cel puţin pentru mine, a fost şi este…ce? inteligenţa?…hehe..fiţi serioşi…ce legătura are în contextul ăsta? Ei bine, nu! Cea mai importantă calitate este văzul. O privire ageră, un văz foarte bun, de preferat peste 2-3 rânduri îţi asigură admiterea şi, de ce nu, chiar un loc de bursier. Acum realizez că totul se rezumă la vedere. Ori înveţi foarte mult şi atunci ajungi să ţi-o distrugi (obligatoriu vei purta ochelari şi clar vei fi categorisit drept “înţelept”), ori ţi-o păstrezi pentru “controlul lucrărilor” celor din jur. Astea îmi par a fi cele 2 metode de absolvire a oricărei instituţii de învăţământ din ţară.

Una peste alta….cert e că am intrat la A.S.E. De aici a început partea simpatică, care m-a făcut să cred cu adevărat că mi-am găsit vocaţia. Majoritatea înaltelor feţe profesorale este incapabilă să emită două idei fără a-şi consulta carneţelul (mai nou, videoproiectorul). La început erau mai discreţi, pentru ca spre final să înceapă să-ţi trimită pe mail “suportul de curs”. Am constatat cu stupoare că o încercare de găsire a câtorva diferenţe, între ce a zis stimabilul la curs şi ce se regăseşte în suport, va fi sortită eşecului. Pentru că ei nu fac altceva decât să citească literă cu literă ce scrie acolo. Foarte frumos. Iar când mai iei şi bani pentru asta devine chiar minunat. Dar banul ca banul, dar când îţi mai vezi şi numele precedat de o suită întreagă de atribute, mai că te ia plânsul de fericire. Am tras linie şi m-am gândit cu mintea mea de student imbecil şi inferior: de ce n-aş putea să fac şi eu chestia asta?

Rememorând, constat că n-am nici cea mai mică urmă de îndoială în ceea ce priveşte dorinţa de a-i publica numele acestui domn de-o îngâmfare şi de-o prostie crasă. Este vorba de una din “spaimele” A.S.E.-ului. Cine a trecut pe-aici trebuie să fi auzit de “maistrul” Tamaş (mă doare-n cot de toate gradele lui). Habar n-am ce funcţie deţine, nici nu mă interesează. Oricum, în 5 ani de zile n-am reţinut mai mult de 3-4 nume de profesori. Respectivul mi-a predat BTI (Bazele Tehnologiei Informaţiei). Dar cine s-ar gândi că “bazele” reprezintă chiar “bazele bazele”. Mai exact, acest domn căruia orice student la Politehnica (şi nu numai) i-ar râde în faţă, cu gura până la urechi, ne-a învăţat că imprimantele se clasifică în: scumpe şi ieftine. Râd ca prostu şi acum când îmi aduc aminte. S-ajung la facultate să aflu că imprimantele pot fi ieftine sau scumpe? Interesant, nu? Tocmai d-asta mă gândeam să învăţ şi eu de unde se deschide calculatorul, îmi caut un post de profesor în A.S.E. şi voi rămâne în analele informaticii prin descoperirea unei alte clasificări a imprimantelor: albe şi negre. E? În orice caz, acest domn, plătit foooooarte bine, a ţinut să ne precizeze din primul curs că el nu acceptă mită. Că au existat cazuri şi că a fost vai şi-amar de cei care i-au propus aşa ceva. Iar m-au apucat spumele. Adică cum, iubitul meu profesor, tu mă consideri din start un potenţial infractor? Păi mă nesimţitule, crezi că m-aş coborî la nivelul tău, crezi că nu-s capabil să clasific imprimantele fără ajutor? Sictir!!

Revenind într-un oarecare prezent, constat că zilele astea e sesiune de examene în A.S.E. şi prietena mea s-a dus conştiincioasă miercuri, la ora 18:00 să dea nu ştiu ce examen. Ea da. Şi încă vreo sută ca ea. Dar nu şi domnul decan “rahat pe băţ” (e un nume luat la întâmplare, că nu ştiam cum îl cheamă şi mă gândeam să nu-l jignesc numindu-l simplu, X). Ei bine, nu…dumnealui n-a binevoit să vină la examen, că pe el l-a făcut făptura aceea delicată, cunoscută sub denumirea de MĂ-SA, direct şmecher (cu j). Colac peste pupăză, după vreo oră de aşteptare, vine un puşti cordit să le spună că s-a produs o încurcătură şi că secretariatul l-a informat greşit pe “domnul profesor”. Bineînţeles c-au sărit toţi cu gura pe el. Nu era normal? Adică după ce că stau ca prostul aici pentru că nimeni nu s-a gândit timp de o oră să m-anunţe, vii să-mi spui că fraieru’ ălalalt nu ştia de examen? Păi data şi ora se stabiliseră la ultimul curs, ţinut sub oblăduirea mirificului. Replica corditului (nu pot să-i schimb denumirea că s-ar produce confuzii în rândul cititorilor) a fost ceva de genul: “Da..bineînţeles că aşa se-ntâmplă..că suntem în România…vorbiţi toţi deodată.” Vai de capul meu…cred că îl umpleam de spumele pe care le-aş fi făcut în prealabil la gură. După ce s-au micţionat pe studenţi, de la nivelul lor de profesori doctori fizicieni, acum vin să-ţi spună că eşti ţăran că n-ai înghiţit tot. Ceea ce citiţi acum este doar cenzura vorbelor de duh pe care le repet în timp ce scriu aceste rânduri. Aşa că…cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură cenzură şi iar muuuultă cenzură.

Aşa, luăm o gură de aer şi ne revenim…Cât timp va trebui oare să treacă să înţeleagă şi nesimţiţii ăştia că ei sunt cei care sunt anormali în societate, ei cu fundurile lor mari şi cu burţile lor îmbuibate, care au impresia că au dreptul să facă orice. Au impresia că te-au lăsat mască, spunându-ţi ce buni profesionişti sunt ei şi ce cazuri au rezolvat ei. Mai lasă-mă prietene, că dacă erai aşa bun profesionist nu stăteai pe salariile astea “mizere” din învăţământ. Nu ştiu ce să mai cred…să mă mai fac profesor?

Sau mai bine mă fac secretară?

Păi de ce nu? Astea chiar au orice drept să ţipe la incompetenţii ăştia de tineri care au neobrăzarea să întrebe tot felul de lucruri pe banii lor. Nu că-i mişto? Am sunat într-o zi la facultate să întreb ceva…având în vedere că lucrez, ar trebui să-mi iau o zi liberă pentru a trece pe la secretariat. Altfel ar fi imposibil, având în vedere că programul lor de lucru cu publicu’ este insuficient pentru a adresa o întrebare, darămite pentru a ajunge de la servici la facultate. Am sunat să întreb chiar de acest program. Sigur, existau 2 ore pe săptămână rezervate masterului meu. “2 ore? Şi-n mijlocul zilei plasate?” Cam asta a fost reacţia mea. Bineînţeles că a urmat o teorie întreagă despre educaţia mea lipsă, despre chinul la care sunt supuse, despre neobrăzare, despre, despre, despre…În final am mai apucat să deschid gura pentru o fracţiune de secundă, timp suficient pentru a-mi reteza vorba şi a-mi ura cu o politeţe admirabilă: “Hai gata, la revedere…” Ce puteam să fac? M-am felicitat pentru genialitatea de a plăti 6.000 de RON unor doamne cu un vocabular atât de colorat şi bine pus în valoare. Unor doamne secretare şi unor domni profesori care acordă un respect deosebit oricărui student care le trece pragul. Sau, nu cumva, banii mei or fi achitat o parte din tabloul domnului rector Roşca (în valoare de vreo 400.000 de euro), ori o parte din picturile de Bălaşa de pe pereţii clădirii din Căderea Bastiliei? Sau or fi contribuit la amenajerea micii biserici din aceeaşi clădire? Aşteptăm cu înfrigurare amenajarea unor sinagogi, moschei, cârciumi, cluburi de noapte, etc.

Am zis 6.000 de RON? Am greşit. Aşa am crezut la început…când mi-am plătit masterul. Ulterior sau anterior (ce importanţă mai are) am aflat că pentru a-mi ridica diploma de licenţă trebuie să plătesc încă 50 de RON. Cum adică? Păi în loc să mă felicitaţi că am terminat o facultate, să-mi oferiţi eventual o carte, voi îmi cereţi bani pentru a-mi scrie diploma? Am rămas tâmpit. Şi când zic asta, chiar vorbesc serios. Nici până acum nu m-a deşteptat nimeni. Nici măcar secretara căreia m-am plâns. Sigur, răspunsul a venit foarte concret: “păi este o hârtie specială, trebuie depozitate…” Poftim? Ia d-aici o coală A4 şi mâzgăleşte-mi pe ea că-s contabil şi cu asta basta. ‘Ţi-ai dracu’ să fiţi! Sigur, am primit alte admonestări cu privire la limbaj, la educaţie…pe care dacă pân’ acum n-am avut-o, clar mi-au trasat-o ei. Auzi, îmi ia bani să-mi ţină diploma într-o cutie. Da chiar avem feţe de tolomaci? Răspuns (al meu, de data asta): Avem!! Clar!! Altfel nu şi-ar permite aşa ceva. Ulterior (asta sigur) am aflat că aşa se întâmplă în toate universităţile din ţară şi că regula e stabilită de la minister. Păi logic…în fruntea ministerului sunt tot “amărâţii ăştia de profesori”. Interesant este că am aflat că examenul de dizertaţie s-ar plăti cu 500 de RON. Nu…nu pentru a-l lua, aşa cum aţi fi crezut toţi, ci doar pentru a-l da. Vreau să mă fac profesoooooooor. M-am hotărât. Nu comentez mai mult până nu am confirmarea.

Vă mai plictisesc doar un pic, cu o ultimă povestioară, deşi ar mai fi zeci de acest fel. Asta mi se pare printre cele mai neobrăzate şi dramatice (pentru unii). În anul în care am terminat eu (am senzaţia că aşa se procedează tot timpul), s-a trezit o deşteaptă d-asta de profesoară, de nu-şi mai încăpea în penele de papagal de cât de importantă era, să pice o bună parte dintre studenţi. Materia era ceva legat de fiscalitate şi iniţial nu părea a fi atât de “periculoasă.” Şi totuşi… În mod normal, orice examen picat ai dreptul să-l repeţi de două ori. Fiind ultimul an şi urmând licenţa, s-a hotărât ca toţi cei picaţi să n-aibă dreptul decât la o singură repetare. Sigur…că needucaţii de noi am făcut o oarecare vâlvă, dar ni s-a vârât repede regulamentul sub nas, subliniindu-ni-se o prevedere care legitima acest procedeu. Bineînţeles că în regulamentul ăla puteau să-mi treacă şi vânzarea părinţilor…cine stă să citească zeci de pagini pline de toate aberaţiile scremute de minţile lor luminate? Consecinţa: cel puţin doi colegi de grupă au repetat anul, din cauza acestei invenţii. N-am habar câţi or fi fost în întreg anul. Motivaţia: Respectivii studenţi au plătit încă o dată acel an, au plătit dublu acel examen picat (dacă nu mă-nşel)…în orice caz milioane de lei băgaţi în conturile acestor profesori condamnaţi la un trai atât de mizer.

Nu le-o fi ruşine să vină să ceară? Daţi-i drumul la muncă, pomanagiilor! Dacă vă pricepeaţi cu adevărat în meseriile voastre, nu v-aţi fi făcut în veci profesori. Dacă eşti un bun informatician, păi du-te nene la salariu mare, că sunt grămezi de firme care caută informaticieni de calitate. Doar n-oi fi tâmpit să stai pe 1000 de RON în învăţământ, nu? Uite d-asta vreau să mă fac profesor. Vreau şi eu să am dreptul să mă plâng de soarta mea, să stau cu mâna întinsă şi totuşi să fiu considerat domn, demn, profesor, doctor, dascăl. Vorba lu’ taică-miu…dascăl e ăla de dă cu cădelniţa, de umblă pe lângă fusta popii…ce atâta dascăli…

Mie şcoala nu mi-a oferit mare lucru. Educaţia, civismul, bruma aia de minte, dezvoltarea mea într-un anume sens, toate astea le am de-acasă. Nu-s de acord ca nişte oameni de nimic să-şi aroge drepturi de formatori ai comportamentului, ai gândirii, ai acţiunilor mele. Şcoala este o normă a societăţii moderne şi nimic mai mult. Există pentru că trebuie să fim îndrumaţi toţi cam către aceleaşi orizonturi, să nu ieşim cumva din turmă.

Nu neg că am întâlnit în şcolile absolvite şi persoane care într-adevăr mi-au marcat existenţa. Dar astea n-au fost decât două: învăţătoarea mea şi profesoara de limbă română din V-VIII. Sunt două persoane cu adevărat speciale, cu minţi strălucitoare şi foarte bine ancorate în realitate. Dar eu am ajuns să le apreciez doar pentru că au reuşit să mă facă să le înţeleg dincolo de aura asta de nepătruns a profesoratului. Au fost oameni. Mi-au vorbit de la egal la egal şi m-au tratat ca şi cum aş fi fost singurul elev al lor. Le salut aşa, virtual şi le mulţumesc că nu fac parte din cloaca asta de oameni nepregătiţi, avizi după bani şi funcţii.

Cum ar spune domnii profesori de matematică, quod erat demonstrandum!!

Etichete: profesori, şcoală